Bogată în metamorfoze, în bestialitate, în raporturi contra naturii, dar şi în exacerbate omagii aduse regnului animal, această mitologie şi-a deschis drum, începând din Grecia, prin arte în general şi prin pictură în special. Ar trebui să ne învrednicim să întocmim o istorie a picturii în funcţie, de pildă, de miturile ce au înflorit în cutare sau cutare epocă. Iconologia, aşa cum este profesată de un Panofsky, ar dezvălui numeroase aspecte derutante ale evaziunilor mentale ale amintirilor obsesive ale omului.
Evul mediu, Renaşterea sunt pline de animale a căror semnificaţie profundă ne scapă câteodată. Cine va descifra semnificaţia menajeriei, aparent lipsită de sens, a lui Hieronymus Bosch?
Până şi publicitatea, acest limbaj agresiv ce invadează lumea de azi, nu şovăie să recurgă la credinţele populare şi la prejudecăţile privitoare la animale. Dacă în societatea noastră de consum agenţii comerciali, care nu sunt nişte imbecili, socot nimerit să lanseze sloganuri întemeiate pe consideraţii animaliere (“puneţi un tigru în motorul dumneavoastră”), înseamnă că ştiu bine că aceste imagini au un puternic impact.
Psihologia abisală, pusă în lumină de Jung şi de şcoala sa, fără a contrazice pe cea a lui Freud, are şi ea de plătit un important tribut zoologiei afective. Animalele şi monştrii urcă din propriile noastre abisuri şi ies din când în când la suprafaţă, asemeni stupefiantei revelaţii a unui celacant, acel peşte “fosilă” pe care-l credeam dispărut în negura vremilor. Visele noastre şi, cu atât mai mult, coşmarurile noastre sunt în continuare invadate de balauri şi de şerpi, de şobolani şi de furnici care nu încetează să ne înspăimânte.
Pictura, repet, recurge la animale spre a traduce mai bine stări sufleteşti. Pictând o femeie, Delacroix era uimit de a o vedea transformându-se în leu. Iar Andre Masson spunea despre suprarealism că eliberează “menajeria psihică”. Acest exemplar pictor are propriul său bestiar înterior şi scrie : “Vedem animalul simbolic, atât de clar definit în heraldică, apărând la o răscruce a spiritului, oricât de bine ar fi el ascuns în inimă. Ţâşneşte la supratafă – şi este crabul pe nicovală, emblema lui Maldoror, ori bufniţa secuală a lui Jarry. Mai aproape de noi (locuind cu noi) – comis voiajorul – libarcă din Metamorfoză sau lumea-între-insectă-şi-om a lui Paul Kleel” (Plaisir de peindre).
Lasă un răspuns