M-am întrebat de multe ori cine sunt oamenii din jurul meu şi ce caută ei în viaţa mea, şi am realizat că sunt reflectarea calităţilor şi defectelor mele. E drept că răspunsul la o asemenea întrebare necesită o bună cunoaştere de sine, dar mai ales onestitate atunci când ne analizăm cu adevărat. Sunt mulţi care îşi văd doar calităţile, negând defectele de orice fel, sau atribuindu-şi unele minore. Eu însă am vrut să caut cu adevărat răspunsul, şi l-am găsit.
Job-ul pe care îl am în prezent a avut momentan 3 trepte (am schimbat 3 birouri). Primul birou a fost cel în care am descoperit o comoară (Ioana, colega şi prietena mea dragă) dar pe care am fost nevoită să o “părăsesc”. Asta nu înseamnă că nu ne mai vedem sau nu mai vorbim, dar nu mai sunt cu ea zi de zi. Despărţirea de ea m-a făcut să înţeleg că totul e în continuă schimbare şi evoluţie, dar relatiile care sunt importante rezistă indiferent de distanţa la care ne aflăm de persoanele cu care le avem.
Al doilea birou a fost o vreme vesel, ca mai apoi să devină sumbru. Unul din colegi a început să-si arate faţa mai puţin plăcută, şi din momentul acela viaţa la birou s-a transformat în iad. Am avut mult de furcă cu mine şi cu ceea ce simţeam faţă de el şi comportamentul său, dar am învăţat să-l iert şi să-l accept în inima mea aşa cum e, şi în acel moment a intervenit, din nou, schimbarea.
La scurt timp am ajuns în alt birou. Aici totul e altfel, sau mai bine zis “pe placul meu”. Mă simt în siguranţă, mă simt iubită şi apreciată şi mai mult decât atât, reuşim să ne ajutam reciproc, să colaborăm şi să păstrăm un climat prietenos şi plin de veselie. Tot ce am avut de făcut a fost să recunosc sentimentul negativ din mine, care mă identifica atunci cu acel coleg, şi să-l schimb. Nu am putut să-l schimb pe coleg, să-l fac să fie mai bun şi mai îngăduitor, însă schimbările nu se fac în exterior, ci în interiorul nostru.
Uitându-mă la noii mei colegi, văd în ei câte o parte din mine – în Cici văd năzbâtia pusă mereu pe şotii, mereu agitată şi zâmbitoare dar şi omul la care te duci când nu mai ai nici o idee; în d-na Gina o văd pe mama protectoare, gata să te mângâie când eşti tristă, să-ţi sară în ajutor când i-o ceri sau să te felicite când ai reusit; în Em văd veveriţa strângâtoare şi cuminte, care accepta pe cei din jur aşa cum sunt; în Manu văd onestitatea şi liniştea sufletească; în d-l P. văd mândria şi siguranţa de sine; în d-l B. văd răzvrătirea şi nesiguranţa. Toţi aceşti oameni mă ajută să mă recunosc şi să fac schimbări în interiorul meu, când ceva nu-mi place, şi tot ce pot face e să le mulţumesc că există în viaţa mea acum, şi mă oglindesc atât de bine. Ceva ce fac, în fiecare zi, este să le spun că îi iubesc…
Ce-ar fi dacă v-aţi privi şi voi prin această oglindă? Nu sunteţi curioşi ce aţi descoperi? E mai simplu să măturăm “gunoiul” sub covor, pentru că în felul ăsta nu îl vede nimeni, dar ce e mai important pentru voi: să fiţi văzuţi bine (deşi nu sunteţi) sau să fiţi voi înşivă mulţumiţi de ceea ce sunteţi şi automat cei din jur vă vor vedea la fel? Consumăm mai multă energie încercând să menţinem o faţadă care nu e a noastră (şi care la un moment dat se va prăbuşi). De ce să nu investim acea energie în clădirea caracterului pe care chiar dorim să-l avem?
Lasă un răspuns