Omul cu cea mai buna memorie – rusul Veniamin

Dacă rămâne un caz izolat în minunile psihologiei, Veniamin (Solomon Veniaminovich Shereshevsky – jurnalist rus dotat cu memorie eidetică) omul cu cea mai buna memorie, studiat de neurologul sovietic A.R. Luria (1902-1977), pare să aibă trăsături comune cu cele ale grioţilor (poeţi şi muzicieni ambulanţi din Africa, depozitari ai culturii orale – n.r.), ale căror capacităţi mnezice sunt considerabile; dar faptul este remarcabil pentru că a ieşit la iveală într-o civilizaţie a scrisului. Dar să vedem lucrurile mai de aproape…

Povestea lui Veniamin omul cu cea mai buna memorie

Până la vârsta de 30 de ani, relatează Luria, Veniamin nu a observat cât de mult se deosebea de ceilalţi. Şi cum ar fi putut să-şi dea seama? Profilul său social şi psihologic, în acest prim sfert de secol care consemna atâtea tulburări în Rusia, nu oferea nimic special. Cu un tată librar, o mamă care nu prea avusese şansa de a merge multă vreme la şcoală, dar care era foarte cultivată, cu fraţi şi surori – toţi normali şi echilibraţi – tânărul Veniamin n-avea niciun motiv să atragă atenţia asupra lui.

De altfel, caracterul său părea să-l predispună la discreţie. Cam lent, cam neîndemânatic, destul de şters, el dorea să treacă neremarcat şi reuşea foarte bine, fără să poată bănui aici vreo disimulare. La şcoala primară a fost un elev mediu. Gustul său pentru muzică, mai ales vioară, l-a făcut să se înscrie la o şcoală de muzică.

După o afecţiune la urechea internă, a înţeles că nu va putea face niciodată carieră ca instrumentist, căci, deşi era vindecat, nu mai avea auzul atât de fin ca înainte. A încercat mai multe meserii înainte de a fi angajat ca reporter la un ziar local. Dimineaţa, conform obiceiului, redactorul de serviciu îi reunea pe colaboratorii săi pentru a le împărţi sarcinile.

El le dicta, uneori, liste foarte lungi de adrese, la care ei trebuiau să meargă pentru a culege informaţiile dorite; evident, toţi îşi notau… Toţi, în afară de Veniamin. Odată, după ce i-a trecut enervarea, redactorul i-a cerut tânărului să-i repete, detaliat, îndrumările pe care i le dăduse în timpul şedinţei de lucru.

Veniamin le-a spus pe toate în ordine şi fără nici cea mai mică eroare. Redactorul s-a mirat. Iar Veniamin s-a mirat şi mai mult de mirarea superiorului său ierarhic. Cum? Era atât de uluitor să-ţi aminteşti ceea ce ai auzit, fie chiar şi o singură dată? De ce să notezi când, cu puţină atenţie, vorbele ţi se gravau de neşters în memorie, ca nişte litere de foc?

O foaie de hârtie, un carnet puteai să le rătăceşti… Dar memoria? Numai dacă erai bolnav sau foarte în vârstă, o amintire nu se fixa. Redactorul cu pricina, care nu era un imbecil, nu a vorbit nici de miracol, nici de şmecherie. El a considerat mult mai înţelept că un subiect precum Veniamin posibil omul cu cea mai buna memorie, putea să fie util psihologiei, pentru că însuşirile acestuia puteau duce până la perfecţiune efectuarea anumitor procese mnezice curente şi ar ajuta, fără îndoială, la o mai buna înţelegere a funcţionării memoriei la fiinţa omenească.

Omul cu cea mai buna memorie îl întâlnește pe Luria

L-a sfătuit deci pe Veniamin să consulte un psiholog sau un neurolog, pe care persoana lui l-ar putea interesa. Aşa se face că, prin anii 20, Luria l-a întâlnit pe Veniamin. Luria, tânăr neurolog pe atunci, şi-a supus pacientul la tot felul de teste. N-a ignorat nici lucrările experimentale ale lui Fechner, Wundt, Ribot, Binet, Watson şi ale lui Pieron în materie.

Ştia, de exemplu, că, numai după un antrenament prelungit, un subiect normal este în stare să repete cele zece sau paisprezece cifre spuse în faţa lui, că la fel se petrec lucrurile cu înlănţuiri de silabe care nu prezintă nicio semnificaţie sau cu liste de cuvinte fără legătură între ele.

Or, evidenţa trebuia recunoscută: nu numai că Veniamin repeta fără nicio greutate liste de 30, 50, 70 de cuvinte sau cifre, dar capacităţile sale de fixare erau atât de mari încât el putea să reproducă aceste liste cu exactitate după câteva luni şi chiar, uneori (ajuns profesor, Luria rămăsese în relatii cu el) după 20 sau 30 de ani…

Fenomen cu atât mai extraordinar cu cât memoria lui Veniamin, devenit un artist de varietăţi – specialitatea mnemonist, evident! –  ar fi putut de multă vreme să ajungă la saturaţie… Neputând să măsoare vreodată omul cea mai buna memorie cvasimonstruoasă, ale cărei limite păreau că se lărgesc pe măsură ce se cerea tot mai mult de la ea, Luria s-a străduit să-i studieze proprietăţile şi funcţionarea.

A constatat în curând că, în cazul lui Veniamin omul cu cea mai buna memorie de atunci, procesele de memorizare nu erau atât de simple pe cât s-ar fi putut crede la început. Desigur, Veniamin nu utiliza conştient nici unul dintre procedeele mnemotehnice obişnuite la oamenii care doresc să-şi dezvolte memoria; el nu avea, propriu-zis, o metodă, fixarea amintirii, ca şi rememorarea ei păreau spontane.

Dar un examen mai aprofundat a dezvăluit medieri, mecanisme mai complexe. La fel ca şi numerele pentru calculatorii-minune, listele de silabe sau de cuvinte care i se dădeau de citit sau de ascultat i se impuneau pe ecranul interior al memoriei sale vizuale cu tot atâta claritate ca pe o tablă neagră.

Şi dacă i se întâmpla să se înşele, să ezite câtăva vreme, înainte de a da răspunsul bun, motivul nu era uitarea, ci un fenomen analog cu un defect de percepţie… Totul se petrecea ca şi cum, declara Veniamin, o lumină proastă l-ar fi indus în eroare sau ca şi cum traseul mnezic s-ar fi confundat cu un altul de aceeaşi culoare.

<< Partea 2 >>