Procesul ignoranţei: acuzat Charles Darwin

Acuzat: Charles Darwin
Adevaratul incriminat: ignoranta

10 iulie 1925, orele 9 dimineaţa

Asistenţa, în exclusivitate bărbaţi – în Dayton, femeile nu aveau încă voie să asiste la nici un fel de dezbateri judiciare – se ridică în picioare. Judecătorul Raulston declară deschisă prima şedinţă a procesului.

În sală – circa o sută de ziarişti. Câţiva dintre ei veniţi special din Anglia. Reporterii radiodifuziunii americane transmit direct, pentru prima oara în lume, desfăşurarea unui proces. Câte milioane de ascultători se află în faţa aparatelor?

Intuind largul ecou public pe care-l are procesul, judecătorul Raulston invită Marele Juriu să reconfirme public, în şedinţă, învinuirea care face obiectul procesului. Pe scurt, se reaminteşte conţinutul legii antievoluţioniste care interzice predarea în şcoli a teoriei lui Darwin, se constată din nou lezarea spiritului sfânt al Genezei şi se recurge iarăşi, spectacular, la o lectură gravă, cu iscusite accente, din Biblie.

Cine citeşte? Judecatorul însuşi!… Pentru a nu fi învinuit vreodată – după opinia reporterilor – de… imparţialitate. Dar, în sfârşit, formele reconfirmării, inclusiv o nouă audiere a copiilor-martori, nu izbutesc să se prelungească mai mult de două ore. Este exact ora 11.

Acuzarea profesorului Scopes este considerată legală, nu înainte ca Raulston să precizeze – foarte gravă eroare! – că nu vrea să pună în discuţie “oportunitatea sau înţelepciunea” legislaţiei antievoluţioniste. Dar nu recunoştea implicit că legislaţia este susceptibilă, totuşi, de a fi rediscutată?

Pe banca antidarwiniştilor, un sobor de experţi, în frunte cu William Jenmings Bryan, jubilează. Cinci avocaţi şi un bancher se străduiesc, împreună cu Bryan, să ofere procurorului general A.T. Stewart noi şi noi argumente pentru a agrava vinovăţia profesorului Scopes. Din rândul apărătorilor, însă, cere cuvintul celebrul Clarence Darrow.

Mai întâi pentru a obţine permisiunea de a-şi scoate haina… iar în al doilea rând, pentru a şti dacă justiţia va admite sau nu în proces şi probe realmente decisive, cu caracter ştiinţific? Iar în acest caz afirmativ, constituţia apărând ştiinţa, în ce fază a procesului? Oamenii de ştiinţă având treburi serioase, multiple, fiind foarte ocupaţi…

Ce s-ar fi întimplat însa – dincolo de orice retorism al acestei interogaţii postfactum – dacă în acea zi, Darwin, marele Darwin, ar mai fi fost în viaţă? Nu şi-ar fi întrerupt orice treburi pentru a veni lângă Scopes? Sau, cel puţin, dacă fiul sau, Francis Darwin, erudit om de ştiinţă şi el, n-ar fi avut 77 de ani (avea să şi moară, de altfel – înveninat sau nu de proces, greu de spus – în acelaşi an, 1925).

Dramatic însă, dar nu de neînţeles pentru posteritate, judecătorul Raulston, procurorul Stewart şi marele atotacuzator Jennings Bryan n-ar fi conceput să invite în sală, din proprie iniţiativă, nici cel mai putin îndraznet biolog. Antologic, procurorul Stewart declara public că va considera incompetentă orice mărturie ştiinţifică… Raulston, mai diplomat, amâna răspunsul cerut de Clarence Darrow pentru momentul când părţile în litigiu îşi vor fi delimitat riguros poziţiile.

Se trece, deci, la alegerea celor 12 juraţi care urmau să decidă asupra vinovăţiei lui Scopes. Dar se putea alege în Dayton, într-un oras ultrareligios, un juriu imparţial? Hotărât, nu! Drept pentru care, cu toată opoziţia iniţială a apărării, dintre cei 12 juraţi 6 erau baptişti, 4 – metodişti, 1 – campbellit (sectă mai puţin reprezentativă, se pare), iar ultimul, singurul care nu era declarat religios, avea să recunoască şi el că nu auzise încă de existenţa vreunei cărţi, alta decit Biblia… şi dacă nu uitase totuşi să scrie şi să citească, nu era nici departe de asta!

Judecătorul Raulston s-a grăbit, fireşte, să declare închisă prima şedinţă a procesului. A fixat-o pe a doua abia peste trei zile, pe 13 iulie; a invitat un nou predicator să sporească prin rugăciune înţelepciunea justiţiei, l-a solicitat pe procurorul Stewart să facă public rechizitoriul; dar, inutil… Adevaratul acuzator al ignoranţei, al prejudecăţii şi al dogmei – contrar oricăror aparenţe – era însuşi adevărul ştiinţific, cel care înaripase cutezanţa lui Scopes.

De o parte, deci, argumentul gândirii lucide; de cealaltă – un Bryan care, pentru extremiştii care-l susţineau, oricât de iraţional ar fi fost, nu era nici el îndeajuns de dogmatic. Condamnarea teoriei evoluţioniste i se părea prea puţin, bunăoară, lui Wilbur Glenn Voliva, fruntaş al bisericii apostolice din Illinois: “Trebuie să demonstrăm instanţei judiciare şi lumii – declara el – că nici Pământul nu se învârteşte şi nu este rotund; este o suprafaţă prin excelenţă plană…”

Darwin, prin opera lui, era prezent în sală. Şi, alături de el, Copernic, Galileu, Giordano Bruno, Kepler. Iar în banca adevăraţilor incriminaţi, mai murea cu o zi ignoranţa.

Cum stăm azi în sfârşit de 2010 cu evoluţionismul?
Captivaţi de marea schimbare unii au rămas blocaţi în Darwin?
Va apărea cumva o nouă teorie a evoluţionismului, sau măcar una care să o continue pe cea deja prea bine cunoscută?

Sigur că da, dar când!