Ce este psihometria?

Psihometria este un termen creat de americanul J.R. Buchanain (1849). În a sa Introduction a la parapsychologie (1973), Rudolf Tischner defineşte psihometria precum “faptul că o persoană sensibilă, ţinând în mână un obiect, furnizează detalii — percepute pe cale paranormală — despre proprietarul obiectului sau despre un individ prin mâinile căruia a trecut”.

Psihometria despre care este vorba aici n-are nimic de-a face cu conceptul omonim folosit în psihologia diferenţială, în care el desemnează în acest fel măsurarea pe care psihologii pot să o facă în disciplina lor (în special, prin teste). Utilizată de către cei sau cele care fac din divinaţie o meserie, psihometria constă în a lua cunoştinţă de “ambianţa” unei persoane, de stările ei afective şi intelectuale, de trecutul şi viitorul său prin intermediul unui obiect care îi aparţine sau cu care a fost în contact.

În divinaţia simplă, această formă de metagnomis este o practică curentă. Se întâmplă destul de des ca o mamă îngrijorată de sănătatea copilului ei să meargă să consulte o “prezicătoare vizionară”, luând cu ea o fotografie sau chiar un scutec. Chiar dacă prezicătoarea este puţin inspirată, ea va putea s-o scoată la capăt prin generalităţi; perspicacitatea ei, arta cu care o va face pe consultantă să vorbească vor face restul…

În aceste condiţii, este dificil, lucru pe care parapsihologii l-au încercat întotdeauna, să izoleze faptul metagnomic sau criptestezic patent. Dacă, dimpotrivă, după ce s-au asigurat toate garanţiile posibile, se încredinţează paragnostului un plic închis şi dacă el poate să-i “citească” conţinutul fără să-l fi deschis, suntem aproape siguri că avem de-a face cu un fenomen de metagnomie sau deparagnozie.

Într-o astfel de situaţie, Charles Richet vorbea de criptestezie pragmatică, iar Rene Sudre, de metagnomie tactilă. În acest sens, experimentele metapsihiştilor francezi cu psihometria, merită să fie relatate, fiindcă ele s-au făcut cu subiecţi de elită.

Spre deosebire de şcoala americană, al cărui reprezentant cel mai calificat a fost J.B. Rhine, şcoala franceză a preferat metodele cantitative, fundate pe statistici, metoda calitativă în care se procedează caz cu caz şi urmând un protocol mai puţin repetitiv.

Psihometria cu paragnosticul polonez Stephan Ossowiecki

Unul din primii subiecţi studiaţi a fost polonezul Stephan Ossowiecki (născut în 1877 şi căzut sub gloanţele germane în timpul celui de-al doilea război mondial). La Institutul inginerilor din Petrograd, între al optsprezecelea şi al douăzeci şi unulea an, psihometria lui Ossowiecki se manifesta spontan.

“Unul dintre procedeele de examinare cele mai utilizate la şcoală, spunea Geley, era ca studenţii să aleagă la întâmplare subiectele pe care trebuia să le trateze şi care se aflau în plicuri închise. Spre marea mirare a profesorilor săi, Ossowiecki se amuza răspunzând fără să deschidă plicul. Răspunsul la întrebare era întotdeauna cel potrivit.”

Devenit adult, el nu şi-a pierdut această aptitudine, dimpotrivă. Astfel, în 1921 (Ossowiecki avea 44 de ani), Charles Richet şi Gustave Geley au putut să-l testeze chiar în perioada în care paragnostul era în forma sa cea mai bună. Richet i-a dat într-un plic lipit unul din gândurile pe care le consemnase în vederea unei cărţi pe care o pregătea. Textul era următorul:

“Niciodată marea nu pare mai mare decât atunci când este calmă. Mânia sa o micşorează.”

Maximă a moralistului şi mai puţin cuvânt al savantului. Atunci, povesteşte Richet, căruia îi vom respecta aici până şi ortografia şi abrevierile, Stephan Ossowiecki, luând plicul în mâini şi mototolindu-l a spus: “Văd multă apă. (Eu am spus: «Foarte bine».) Este ceva foarte greu, nu este o întrebare, ci o idee de-a Dumneavoastră pe care aţi ales-o. (Am spus din nou: «Foarte, foarte bine».) Marea nu e niciodată atât de mare ca atunci când… nu pot să adun lucrurile laolaltă. (Am spus: “Este perfect, admirabil”.) Marea este atât de mare încât faţă de mişcările ei…”

Experienţa a părut suficient de pozitivă (ţinând cont de dificultăţile pe care le prezenta) pentru ca să se încheie aici. Charles Richet a propus încă un plic: era vorba de un număr cu patru cifre. S. Ossowiecki l-a “citit” fără greşeală, întrucât paragnostul dădea semne de oboseală, şedinţa s-a întrerupt. Dar nici Richet, nici Gustave Geley nu par să fi tras concluzii, plecând de la această primă experienţă cu S.O..

Totuşi, ideea care îţi vine imediat în minte, care nu este chiar analiză, ci o simplă constatare, este că paragnostul “citeşte cuvânt cu cuvânt”: e capabil să decripteze forma mesajului când acesta este clar, foarte simplu, dar adesea e incapabil să înţeleagă conţinutul. Doi ani mai târziu, Richet şi Geiey (tot la Varşovia) şi-au continuat experienţele cu Ossowiecki.

“La început, Stephan Ossowiecki a vrut să fie legat la ochi, dar destul de repede l-am făcut să înţeleagă că legarea la ochi cu o bandă, dragă magnetizatorilor de altădată, nu înseamnă mare lucru, că era mai bine să pună hârtia într-un plic opac. Atunci, întorcând spatele lui S.O., am făcut pe o foaie de hârtie, cu stiloul, primul desen care mi-a venit în minte.

Geley se afla între noi doi. Era absolut imposibil ca S.O. să vadă ceea ce am scris eu departe de el. Am împăturit hârtia în patru si am băgat-o într-un plic închis pe care i l-am dat lui O. După un minut, după ce l-a frământat, S.O. a spus: «Este vorba despre o cruce, am să fac desenul.» Exista o identitate absolută între original şi reproducerea lui S.O.: patru puncte înconjurau crucea.”

Alte experimente cu paragnosticul S.O.

Experienţa care a urmat este şi mai interesantă, nu numai pentru că exclude orice explicaţie prin fraudă, voluntară sau nu, cel puţin din partea lui S.O., ci şi pentru faptul că ea a fost relatată de cei doi experimentatori. (Vom reproduce în cele ce urmează versiunea lui Charles Richet, mai precisă, mai puţin “literară” decât aceea a lui Geley.)

“În ziua plecării mele la Varşovia, contesa Anna de Noailles, care era pasionată de cercetările psihice, mi-a dat la Paris trei plicuri închise cu lipici obişnuit. Ignor cu desăvârşire conţinutul celor trei scrisori pe care le-am numerotat la întâmplare: nr. 1, nr. 2,nr. 3. I le-am arătat lui Ossowiecki, spunându-i să aleagă unul.

A ales la întâmplare numărul 3 pe care eu îl păstram cu grijă în portmoneul meu şi pe care i l-am dat a doua zi. A luat plicul, l-a frământat înfrigurat mult timp (aproape trei sferturi de oră). Ştia că este vorba de doamna de Noailles. Dar nu ştia nimic mai mult. Nici eu.”

După ce a făcut observaţia că scrisoarea nu-i este adresată, paragnostul a precizat: “Este ceva dintr-un foarte mare poet francez, aşa spune Rostand… Ceva din Chantecler. Când ea vorbeşte de Chantecler, scrie ceva despre cocoş. Este o idee despre lumină în timpul nopţii, o mare lumină în timpul nopţii, apoi Rostand cu frumoasa poezie Chantecler..”

O jumătate de oră mai târziu: “Dar mai este ceva. Ideile despre noapte şi despre lumină au fost primele, înainte de numele lui Rostand.” Am deschis scrisoarea. Anna de Noailles scrisese: “Când e noapte, e frumos să crezi în lumină. Edmond Rostand.” Poetesa copiase, într-adevăr, un vers din poemul Chantecler, operă a lui Edmond Rostand pusă în scenă în 1910; dramaturgul atribuise cuvintele unui cocoş.

După calculul probabilităţilor, ar fi fost, s-a estimat în mediul metapsihiştilor, o şansă la zece miliarde ca paragnostul să fi descoperit conţinutul din întâmplare…

Cu ocazia Congresului Internaţional de la Varşovia, delegatul lui Society for Psychical Research din Londra, Eric J. Dingwall, a crezut de cuviinţă să sporească precauţiile. El a pus mesajul (un desen şi câteva cuvinte) “în trei plicuri groase şi opace […] închise unul în altul”, lipite cu lipici puternic şi înţepate cu acul în cele patru colţuri ca să se poată verifica în orice moment al experienţei dacă Stephan Ossowiecki nu le-a deschis fără ştirea celorlalţi…

Descrierea de ansamblu a mesajului şi a protecţiilor sale a fost întru totul satisfăcătoare. Cum putea Ossowiecki să reuşească să citească prin mai multe straturi de hârtie? Nimeni nu poate spune. În schimb, condiţia indispensabilă a apariţiei la el a puterilor metugnomice ne este cunoscută. Trebuia mai întâi să-şi elibereze mintea de orice alte preocupări, de unde o intrare în formă adesea laborioasă. În plus, prezenţa unor persoane ostile îl jena.

“Pentru a intra în transă, îi explica el lui Geley, îmi spuneam, mai întâi, că trebuie să reuşesc, apoi să fac un efort ca să nu mă mai gândesc la nimic şi să aştept. Aştept timp de câteva minute, uneori un sfert de oră, o jumătate de oră. Se întâmplă ca aşteptarea mea să fie zadarnică, ca transa să nu se producă. Când ea se produce, îmi simt capul fierbinte, foarte fierbinte; mâinile mi se răcesc. Din această clipă ştiu că voi intra în posesia calităţilor mele. În curând, îmi pierd încetul cu încetul cunoştinţa a ceea ce mă înconjoară şi văd, ascult, simt, spun ce mi s-a cerut să dezvălui”

(Gustave Geley, L’Ectopiasmie et la Clairvoyance).

Psihometria experimentată cu Bert Reese

Cu Bert Reese urcăm, ca să spunem aşa, un grad pe scara miraculosului. Criptestezie tactilă sau divinaţie pură? Nu se ştie, fiindcă la ei cele două aptitudini par amestecate în mod inextricabil. Lui Schrenck-Notzing, care experimentează cu el, Bert Reese îi spune:

“Luaţi cinci bucăţi de hârtie. Pe una din ele, scrieţi prenumele mamei voastre. Pe celelalte patru, scrieţi o întrebare şi îndoiţi hârtiile. În aşteptare, ies din cameră şi nu mă întorc decât când aţi terminat.”

Şi Schrenck, care relatează scena, continuă:

“Eram despărţiţi de două uşi şi eram singur în cameră. Am scris prenumele mamei mele, Mita, pe prima bucată de hârtie. Pe a doua: Când veţi merge în Germania? Pe a treia: Cartea pe care o scriu acum va avea succes? Pe a patra o întrebare cu totul personală. Pe a cincea: Cum se numeşte fiul meu cel mare?

Toate aceste bucăţi de hârtie au fost împăturite ca o scrisoare şi se aflau în faţa mea când Reese a intrat. El mi-a cerut să le amestec. A luat unul din bilete, l-a aprins cu un chibrit fără să-l deschidă, în timp ce eu puneam trei din hârtii în trei buzunare diferite ale hainei mele şi ultima- în mâna mea dreaptă.

Habar nu aveam unde se găseau fiecare dintre cele cinci întrebări ale mele. Atunci mi-a pus pe frunte pumnul meu drept în care se găsea hârtia împăturită şi a spus: “Voi fi în Germania pe 16 martie.” Exact. Apoi fără să mă atingă şi fără ca să scot hârtia din haină: “Cartea va avea mai mult succes decât speraţi.” Mirarea mea a crescut când el a citit cu uşurinţă întrebarea personală formată din zece cuvinte. A citit-o fără efort, cum citeşte cineva o frază într-o carte.

Nu mi-a răspuns la a patra întrebare pentru că cineva a venit şi ne-a întrerupt. Ridicându-se, el mi-a spus: “Mama Dumneavoastră se numea Mita.” Aşa cum am constatat mai târziu, hârtia arsă era cea care conţinea acest nume. “

Spre deosebire de Ossowiecki, Reese nu avea nevoie să frământe în mâini mesajul pentru a lua cunoştinţă de el. Dacă cerea să-l atingă, asta se întâmpla doar la începutul unei şedinţe de lectură, pentru că, aşa cum se spune, să-şi intre în mână.

Ludwig Kahn – cititorul de hârtii

Germanul Ludwig Kahn (1874-1938) proceda la fel. De altfel, între cei doi exista mai mult decât o similitudine. În afara conflictelor lor cu justiţia şi a vieţii lor private destul de tumultuoase, ei erau capabili “să citească” formule matematice, fraze în limbi străine, al căror conţinut le scăpa. Kahn a fost obiectul multor controale, fără ca să poată fi prins înşelând când se limita la citirea documentelor ascunse.

Relatarea lui Eugene Osty (publicată în Revue metapsychique internaţionale, în martie-aprilie 1925) descrie bine modul de lucru al paragnostului:

“Domnul Kahn cere celor patru persoane să ia fiecare câte o bucată de hârtie albă, să scrie orice, fără să spună ceva, apoi să îndoaie foarte bine hârtiile. După aceea, iese din salon şi merge în vestibulul alăturat salonului în care ne aflam noi. Fiecare se aşează unde vrea şi scrie ce vrea pe bucata de hârtie.

Personal, iau din portmoneu un pătrat de 6 cm² aproximativ şi scriu pe genunchi cu spatele la uşa închisă şi la o distanţă de mai mulţi metri de ea. Când fiecare dintre noi şi-a îndoit hârtia cum a vrut, domnul Kahn e informat că totul este gata. Intră şi ne cere să ne aliniem în şir în următoarea ordine: Dr. Osty, părintele Leclainche, doamna Leclainche, doamna Vallee.

Fiecare ţine o hârtie strânsă într-o mână. Domnul Kahn cere doctorului Osty să ia toate hârtiile, să le amestece, apoi să dea câte una fiecăruia. După care, mergând în faţa doamnei Leclainche, domnul Kahn îi cere să atingă hârtia pe care o ţine în mână. Apoi o ia între degetul mare şi arătător şi, cu un gest rapid, o apasă pe frunte, i-o dă spunându-i: «S-a făcut.»

Hârtiile ţinute de părintele Leclainche, domnul Osty, doamna Vallee n-au fost niciun moment atinse de Kahn şi nu vor mai fi. Adaug că nici unul dintre noi, dată fiind asemănarea hârtiilor îndoite, nu ştie ce conţine hârtia pe care o strânge în mână”.

Procedând astfel, Ludwig Kahn spulberă bănuiala că ar putea să trişeze în faţa unei galerii pline cu spectatori care vor să-l prindă cu mâţa în sac. Abilitate supremă sau “har”? Niciodată, nimeni n-a descoperit “secretul”…

“Totul fiind astfel aranjat în două minute, domnul Kahn se aşează la aproximativ 1,50 m în faţa doctorului Osty, primul din rând. Stă în picioare, în mâna dreaptă ţine un creion, în cea stângă, o hârtie pe care creionul, mânuit cu înfrigurare, pare să scrie.

Şi, după aproape un minut de efort, a spus: «Aveţi în mână o frază pe care n-aţi scris-o. Aceasta este: «Cerul este negru.» Doamna Vallee, a treia în rând, a spus: «Eu am scris: Cerul este negru.» Deschid mâna şi desfac hârtia. Pe ea era scris cu creionul: Cerul este negru. Imediat, domnul Kahn se aşează în faţa părintelui Leclainche, al doilea în rând; schiţează câteva mişcări nervoase cu creionul pe hârtie şi spune: «Aveţi în mână hârtia pe care aţi scris-o. Pe ea scrie: Tuberculoza se datorează bacilului Koch.»

A spus asta repede, fără ezitare. Leclainche a despăturit hârtia. Pe ea scria: Tuberculoza se datorează bacilului Koch.”

Kahn îşi va multiplica reuşitele fără ca ele să poată fi explicate. Observatorii au presupus sau că el primea informaţiile chiar de la hârtie – dar prin ce operaţie intelectuală? – sau că le căuta în spiritul celui care le-a scris. Se crede adesea, într-adevăr, că clarviziunea ţine de telepatie, dar sunt cazuri, se pare, în care se cuvine să înlăturăm ipoteza transmiterii gândului…

Concluzii despre pshihometria paragnosticilor

Dacă nu aderăm la doctrinele spiritiste sau nu dăm crezare ideii de supravieţuire a spiritului după moarte (ceea ce suprima dintr-o dată întreaga problemă, cu condiţia să se presupună o posibilă comunicare intelectuală între cele două lumi), vom admite că există clarviziune pură din moment ce nicio fiinţă omenească n-a putut să fie spectatorul faptelor “percepute” de paragnost sau cunoscute de el în afara căii normale a simţurilor.

Psihometria sau divinaţia plecând de la un obiect ar putea să ne facă să credem că lucrurile posedă un fel de memorie ascunsă. Ca şi vechii magnetizatori, discipoli ai lui EA. Mesmer, ca şi hipnologii contemporani ai lui Bernheim şi Charcot, a crescut numărul psihiştilor care induc în subiecţii lor somnambuli o stare de conştiență proprie, după părerea lor, cuprinderii acestei acumulări de informaţii în lucruri, pe care ei o identifică cu un fenomen de remanentă, bine cunoscut în fizică.

După cum se ştie, magnetizarea unui corp feromagnetic nu este niciodată determinată în întregime de valoarea actuală a câmpului magnetic, şi remanenta – sau histerezis – constă în persistenţa parţială, în anumite condiţii, a unor influenţe anterioare. Acum pare sigur că aşa cum nu există în obiectele încredinţate sagacităţii ghicitorilor elemente susceptibile să semene cu nişte efluvii sau unde, nu există, ca să le corespundă, receptori senzoriali în corpul omenesc.

Lucrările lui Reichenbach, Albert de Rochas — şi ale altora —, care tind să demonstreze realitatea materială a unui fluid sau a unei vibraţii oarecare (od, eter etc), sunt inacceptabile.