Instinctul religios – ipoteză asupra originii embrionare a religiei

Principiul esenţial ar fi acela că “instinctul religios” îşi are orginea în stadiul embrionar al dezvoltării ontogenetice. Ideea de Dumnezeu, de forţă supremă, atotputernică, de întreg intangibil (poate şi datorită pronunţatului simţ al timpului, al ireversibilităţii sale, pe care îl au organismele vii) e un complex subconştient pe care individul îl are faţă de genitorii lui naturali şi care se dezvoltă latent, manifestându-se totuşi în stadii destul de timpurii ale maturizării psihice (copilărie, adolescenţă, vârste intermediare dar nu numai etc.).

Ieşit însă de sub incidenţa GS ale propriei colectivităţi de origine, personalitatea individuală poate degenera sau în orice caz suferi serioase mutaţii–faste sau nefaste.

Cele nouă luni de viaţă intrauterină imprimă structurilor umane această tendinţă atât de generalizată (care scapă aproape conştientului) de a crede în Origini şi în Creator. Ideea de divin şi divinitate (care a impregnat activitatea, ideile şi creaţiile umane din toate timpurile) sunt consecinţe ale acestei legăturii nevăzute, extrem de puternice, cu părinţii biologici.

Ar exista multe forme de confirmare sau de infirmare ştiinţifică ale acestei teorii: unele posibile în momentul de faţă, altele accesibile într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat. Este vorba despre sondaje şi studii care să verifice interdependenţele dintre arborii genealogici şi precocitatea sentimentului religios, studii comparative pe indivizi crescuţi normal sau înfiaţi, orfani etc., cercetări care să coreleze legătura deficitară părinţi-copil cu anomaliile de adaptare socială, comportamentală sau cu bolile psihice, studii speciale pe comunităţi şi religii izolate etc.

O posibilă rezolvare a acestei teorii o poate constitui chiar clonarea. Se va creşte astfel într-un mediu izolat o populaţie de clone umane, cu patrimonii genetice cât mai heterogene şi vor urmări parametrii psihici şi sociali, incidenţa sentimentului religios şi stadiile sale evolutive. Este important de precizat că aceste clone trebuie crescute sub supraveghere în incubatoare speciale (în nici un caz în utere vii), izolate de fiinţe biologice, într-un mediu strict artificial.

Se va putea astfel constata acel procent de subconştient individual şi supraindividual (dacă el există) care îşi are rădăcini în viaţa intrauterină. Este foarte posibil ca aceşti indivizi fie să nu fie viabili, fie să aibă nişte comportamente total diferite de cele umane (dacă nu chiar aberante), fie să nu aibă nici un fel de sentiment al originii şi de aici nici unul religios. Pot fi nişte depresivi, dereglaţi, psihici sau nevrotici (în condiţiile lipsei oricărei legături cu subconştientul biologic al speciei). Ca importanţă experimentală clonele pot constitui un instrument revoluţionar de studiu al omului. Pot fi orice… dar cu siguranţă nu oameni!!!

1. Conceptul de subconştient biologic
2. Ipoteză asupra originii “instinctului religios” la om. Genele sociale.
3. Dragostea ca mod de manifestare a genelor sociale (GS). Ipoteză “cvasiştiinţifică”
4. O teorie a incompletitudinii în autocunoaştere
5. Pescuitul şi vânătoarea… ca metafore a tot ceea ce se petrece azi cu noi!
6. Mincinos final literar: de la “Impresii despre drept şi actul dreptăţii ca mecanism social”… până la “certitudinea existenţei divine”!