Rolul mărturisitor şi profetic al Bisericii în pragul mileniului III

Celebra presupunere a scriitorului francez A. Malraux că secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc, a constituit baza multor interpretări şi discuţii între înţelepţii timpului nostru. Dincolo de orice abordare semnificativă a acestor cuvinte, celebra expresie indică în sine două căi sau metode de abordare a vieţii de către societatea contemporană care a păşit aproape pe nesimţite într-un nou secol şi mileniu. Deşi în aparenţă cele două posibilităţi existenţiale se exclud reciproc, realitatea istorică poate dovedi o tensionată convieţuire, având ca rezultat completarea reciprocă pentru o bună funcţionare materială şi spirituală a societăţii umane.

Cuvintelor tranşante ale lui A. Malraux li se răspunde mai măsurat de către un alt francez, celebrul istoric al religiilor Jean Delumeau: “Dumnezeu, Care în epocile timpurii era mai puţin viu decât se credea, este astăzi mai puţin mort decât acceptă unii”. Aceste cuvinte dau o notă de optimism, dar semnalizează, în acelaşi timp, că omul începutului de mileniu are de învins multe piedici în perspectiva cunoaşterii lui Dumnezeu. J. Delumeau nu indică altceva decât învăţătura scripturistică că unde se înmulţeşte păcatul prisoseşte harul, adică Dumnezeu este prezent mai mult acolo unde este uitat sau ignorat, căci “cei bolnavi au nevoie de tămăduire” (Luca 5,31).

Omul emancipat al zilelor noastre, care socoteşte tot mai mult intelectul drept măsură a tuturor lucrurilor, are înaintea sa trei mari dileme existenţiale: dilema cunoaşterii, căci ştiinţele naturii, socotite într-o vreme definitorii, prezintă acum pentru intelectul său o realitate îndoielnică; dilema deciziei, căci progresul tuturor domeniilor vieţii au condus tot mai mult la alunecarea omului lipsit de o orientare religioasă spre scepticism, subiectivism şi teamă de angajament într-o existenţă tot mai nesigură; şi dilema comportamentului, căci contradicţiile permanente dintre egoismele de grup şi cele individuale s-au resimţit în încordările sociale şi dezastrele ecologice datorate lipsei unui comportament adecvat unui sistem comun de reguli care să ferească oamenii de nimicirea progresivă a cuceririlor civilizaţiei noastre.

Atrofierea parametrilor de cunoaştere, de decizie şi de comportament manifestată prin deconstruirea unui limbaj de înţelegere general acceptat şi folosit în cadrul social, a condus la deschiderea unei prăpastii de neîncredere între membrii societăţii şi la situaţia anormală că voinţa socială nu se mai formează cu precădere prin reguli, ci este în mod progresiv prejudiciată de interesele de grup şi individuale, fără a lua în seamă un bine comun supraordonat.

Valorile acestei lumi oferă prea puţină motivaţie pentru a mobiliza la majoritatea oamenilor disponibilitatea pentru înfrânare sau cumpătare necesară rezolvării problemelor menţionate. Lumea postmodernă poate supravieţui numai atunci când sunt găsite şi înfăptuite soluţii durabile în deplină responsabilitate morală: capacitatea de a „împărţi” cu ceilalţi bunurile materiale presupune în domeniul social renunţarea la maximizarea profitului propriu; grija familiei necesită renunţarea la configurarea neangajată şi hedonistă a vieţii private; preocuparea pentru mediul înconjurător şi demontarea structurilor păcatului impun renunţări decisive în toate domeniile conduitei vieţii private. Cine defineşte sensul vieţii prin profitul maxim de plăcere, cine nu se teme de consecinţele cu valabilitate veşnică ale conduitei sale şi cine consideră că moartea biologică încheie viaţa fără urmări şi fără valoare, aceluia îi lipseşte motivaţia necesară pentru disponibilitatea de realizare şi înfrânare în convieţuirea socială.

În acest context social tulburător, consumist şi indiferent, valorile religioase îndeplinesc o funcţie de stabilizare socială şi motivare comportamentală, având la bază trei crezuri: crezul despre definirea transcendentă a omului, crezul despre relativa autonomie a realităţilor lumii materiale şi crezul despre conştiinţa eficacităţii în istorie a puterii răului. Aceste trei convingeri fundamentale rezolvă eficient pentru existenţa omenirii cele trei dileme care slăbesc şi secătuiesc viaţa omului, aruncându-l în prăpastia lipsei oricărui sens valoric.

Persoana umană are o vocaţie finală veşnică, ce depăşeşte graniţele acestei vieţi şi o demnitate întemeiată pe poziţia sa ontologică. Ea transcende toate structurile politice şi sociale, fiind cetăţean atât al lumii pământeşti efemere, cât şi al comunităţii cereşti veşnice, iar societatea pământească nu poate ridica pretenţii absolute asupra întregii fiinţe umane. Pentru a avea succes, democraţia mileniului III are nevoie de spaţiul libertăţii spirituale în care omul se experiază în calitate de creatură a lui Dumnezeu orientată către un ţel absolut. Cum omul este o fiinţă comunitară, este absolut indispensabil pentru reuşita unei societăţi libere ca religia să fie trăită şi împlinită şi în plan social public. Ea nu poate şi nu are voie să înlocuiască statul, iar statul nu are voie să o transforme într-un domeniu subordonat sau privat.

Inseparabilă de descoperirea transcendenţei omului este cealaltă descoperire că lumea nu este Dumnezeu, că are propriile ei legi în calitate de făptură, că este încredinţată şi predată responsabilităţii omului. Aceasta înseamnă că nici o realitate pământească, nici economia, nici ştiinţa, nici statul, nici politica nu poate fi însăşi iubirea lui Dumnezeu pentru om. Nu se poate aştepta de la societate mântuirea, ci numai o reuşită relativă a dreptăţii şi a binelui comun. Principiul subsidiarităţii este o realitate concretă, iar Biserica trebuie să fie vigilentă faţă de orice mesianism politic sau faţă de orice formă de milenarism salvator.

Conştiinţa realităţii răului este o premisă pentru evitarea falselor utopii, atât în politică, cât şi în religie. Binele suprem nu se poate realiza în nici o realitate politică şi în nici o Biserică pământească. Aceasta obligă la o lucidă evaluare a politicului şi la necesitatea luptei pentru bine în cadrul societăţii. Democraţia nu va înfăptui niciodată cea mai bună societate, însă se străduieşte să promoveze o dreptate cât mai cuprinzătoare. Această evaluare lucidă care nu se precipită cu speranţa de a înfăptui Împărăţia lui Dumnezeu pe pământ este premisa unei politici reuşite, ţinând cont de posibilităţile relative ale lumii terestre ( Cardinal Christoph von Schonborn).

Într-o societate multiculturală şi diversificată a viitorului, creştinismul va trebui să aibă un rol crucial şi covârşitor pentru existenţa umană. Societatea postiluministă se hrăneşte până astăzi dintr-un fundament vechi european-creştin de idei şi atitudini care nu poate fi înlocuit. Astfel, în Europa mileniului III creştinismul va fi un mijloc de tămăduire a crizei existenţiale provocate de lipsa sensului comun, de pierderea valorilor şi descompunerea solidarităţii comunitare. Hristos Mântuitorul este „Calea, Adevărul şi Viaţa” nu numai în exercitarea religiei în sens restrâns, ci şi în ansamblul existenţei omenirii. Europa şi întreaga lume, care se doreşte liberă şi democratică, îşi datorează în mod decisiv configuraţia social㠄libertăţii cu care Hristos ne-a făcut liberi” (Galateni 5,1).

Năzuinţa lumii creştine spre desăvârşirea ei eshatologică în Hristos prin Biserică a deschis omenirii porţile progresului ei cultural, spiritual, economic şi politic, depăşind mitul veşnicei reîntoarceri a religiilor păgâne antice. În acest flux progresiv, Biserica are misiunea profetică de a păstra un echilibru ideologic, evitând extremele, ca păstrătoare şi descoperitoare în fiecare epocă istorică a adevărului veşnic mântuitor. Această misiune profetică, salutară pentru stabilitatea şi siguranţa societăţii mileniului III, are de înfruntat o serie de obstacole generate de confuziile contemporane agresive şi destabilizatoare: secularizarea, ca reactivare permanentă a rebeliunii adamice; ideologiile colectiviste de nuanţă panteistă, care militează pentru depersonalizarea omului; concepţia individualistă, care ridică omul deasupra societăţii şi face apologia profitului egoist şi a iubirii de sine exclusivă; tehnica autonomă, care robotizează şi supune omul prin deturnarea de la orientarea sa firească; şi marea problemă a lumii contemporane, globalizarea, produsul timpului tehnologic cu conţinut pur economic, un „ateism civil” care caută să distragă omul de la reflecţia metafizică, grija pentru viaţa veşnică, trancendenţă, mântuire, etc.

Autonomia omului, împărţirea lumii între bogaţi şi săraci, arsenalele nucleare şi globalizarea pur economică sunt tot atâtea sfidări la adresa misiunii profetice a Bisericii, care este în Hristos lumină a lumii. Ea nu poate milita pentru o cetate pământească, uitând de cetatea cerească şi nici pentru o cetate cerească care să uite de cea pământească. Biserica are misiunea să lupte pentru o cetate cerească nedespărţită de cea pământească, fiindcă lumea în care trăim va deveni cer şi pământ nou în Hristos la sfârşitul veacurilor. Creştinismul nu s-a impus în lumea antică prin cruciade sau prozelitism din dorinţa de putere şi supremaţie, ci prin vocaţia celor care şi-au jertfit viaţa pentru Hristos. În pragul celui de-al treilea mileniu creştin, Biserica trebuie să înveţe să trăiască pe propriile ei picioare, cu toată nădejdea în Hristos, căci vocaţia şi mărturia unei vieţi creştine autentice este unica soluţie pentru umanitatea răvăşită a noului mileniu.