Rugaciune misterioasa prin orație, invocație și incantație

Vraciul cunoaşte gesturile şi formulele invocatoare capabile să domolească aproape toate felurile de dureri. Farmecul poate să nu fie malefic şi să devină o rugaciune misterioasa.

Bunăoară, aceasta formulă pioasă, datând din secolul al XV-lea şi menită să întrerupă hemoragiile: “Când Domnul Nostru, Iisus Hristos, era pe cruce, Longinus a venit cu lancea şi l-a împuns în coaste. Te implor sânge să nu pleci din acest creştin!”

În secolul al XVII-lea, canonicul Jean-Baptiste Thiers, autorul unui dicționar de superstiții, a cules zeci de invocaţii, unele mai pitoreşti decât altele, fiecare de mai jos fiind un fel de rugaciune misterioasa menita sa ajute bolnavii in numele Domnului.

• Iată una împotriva durerii de dinţi: “Sfântă Apollină care stai pe această piatră. Sfânta Apollină, ce faci aici? — Am venit aici pentru răul de dinţi: dacă este un vierme, va fi scos, dacă este o picătură, aceasta se va duce”.
• Împotriva trăsnetului: “Sfânta Barbe, sfântă floare / adevărată cruce a Domnului Nostru, / peste tot unde această oraţie se va spune / niciodată trăsnetul nu va cădea”.
• Împotriva oftalmiilor: “Domnul Sfânt Ion, trecând pe aici, a întâlnit trei fecioare în drumul sau. El le-a spus – Fecioarelor, ce faceţi voi aici? — Noi vindecăm de albeaţă. — Oh! Vindecaţi, fecioare, vindecaţi acest ochi!”
• Împotriva hemoragiei nazale: “Iisus s-a născut la Bethleem şi a suferit în Ierusalim. Sângele său s-a tulburat: îţi spun şi îţi poruncesc sânge ca să te opreşti prin puterea lui Dumnezeu, cu ajutorul Sfântului Fiacre şi al tuturor sfinţilor, precum şi Iordanul, în care Sfântul Ioan Botezătorul l-a botezat pe Domnul Nostru, s-a oprit.”

Ca şi în invocaţii, boala este considerată în acestă rugaciune misterioasa,  un personaj: te adresezi ei ca şi lui Dumnezeu; te prevalezi de meritele sfinţilor, de puterea pe care ei o conferă credinciosului, pentru a scoate răul afara din corp. Este imitat Iisus în miracolele sale relatate de Evanghelie, în ideea că aceleaşi cauze, aceleaşi mijloace (puterea mâinilor, de exemplu, şi mai ales cuvântul) vor produce, prin analogie, aceleaşi efecte.

Nu sunt ocolite formulele aparent absurde, chiar incomprehensibile, căci trebuie să descânţi răul, începând chiar cu povestirea unei mici istorii exact cum ai spune minciuni cuiva pentru a-i deturna atenţia pe jumătate serios, pe jumătate linguşitor.

Astfel, împotriva durerii de burtă, R. Lacotte citează această invocaţie-rugaciune, pe care a cules-o în Seine-et-Marne: “Dumnezeu şi Sfântul Haudrin se plimbau împreună. Domnul Nostru îl întrebă: «Haudrin ce ai? – Am dureri de burtă». îţi poruncesc, durere de burtă, prin Marele Dumnezeu să pleci de la X (se numeşte bolnavul) şi să te întorci unde erai întâia oară, aşa cum e adevărat că Domnul Nostru a fost crucificat.”

Iată o alta, pe care o cunosc, după părerea Iui Marcelle Bouteilier, toţi vracii: “Puneţi degetul mare de la mâna dreaptă pe durere şi spuneţi: «Mărie care eşti Mărie, durere-pătimire care eşti între ficatul meu şi inima mea, între splina şi plămânul meu, opreşte-te! în numele Tatălui, ai Fiului şi al Sfântului Duh. [Faceţi-vâ cruce, numiţi persoana şi spuneţi:] Dumnezeu te-a vindecat. Amin!»”

Descoperită într-o veche carte de vrăji şi intitulată Barba-lui-Dumnezeu, pentru următoarea rugaciune misterioasa trebuie să ne încredem în virtuţile ei fonetice pretins încantatorii, fără să căutăm mult să-i înţelegem sensul, nici cui se adresează: “Păcătoşi şi păcătoase, veniţi să-mi vorbiţi. Mi-a tremurat inima în burtă, ca frunza de plop, precum pasărea când vede că trebuie să ajungă pe o ramură mare care nu este mai groasa nici mai tare decât trei fire de păr de femeie însărcinată împreună. Cei care Barba-lui-Dumnezeu vor şti vor trece pe deasupra; cei care nu o vor şti la capătul scândurii se vor aşeza, vor striga, vor urla: Dumnezeul meu! Vai! Nenorocită stare! Este ca un copil mic cel care Barba-lui-Dumnezeu n-o învaţă”.

Adesea, invocaţia se apropie de incantaţie. Astfel, cu multă încredere în puterea terapeutică a acestei rugăciuni misterioase o vei recita cu voce tare, despărţind bine silabele:

“Job se târăşte prin munţi şi prin văi,
— Dumnezeu îi apare şi îi spune cu glas tare:
De ce atât chin şi atâta trudă?
– O Doamne! Priveşte suferinţa-mi!
Gura, pieptul meu putrezite;
Nu mai pot să mă hrănesc.
~ Hai, să plecăm în acea vâlcea;
Unde vom găsi un izvor:
El vindecă rău! acesta
în numele Tatălui (+) şi-al Fiului (+) şi-al Sfântului Duh (+).”

Iată versuri care nu sunt la înălţimea cânturilor încântătorii ale lui Orfeu, dar se vede în ele o încercare de rimă şi o anumită preocupare pentru versificare.