Vârcolacul este, în general, un vrăjitor; pentru că s-a uns cu un unguent primit de la Diavol în timpul sabatului, se metamorfozează în lup, răspândind teroare. Cunoscut din Antichitate, unguentul era preparat, probabil, din datură, beladonă, din mac sau din cânepă.
Până în secolul al XVII-lea, spiritele cele mai chibzuite credeau în realitatea acestei metamorfoze. De altfel, chiar Diavolul putea, la nevoie, să ia înfăţişarea lupului.
“El se transformă scrie Pierre de Lancre în 1612, în lup mai bucuros decât în orice alt animal, pentru că lupul este devorator şi deci face mai multe rele decât orice altă sălbăticiune. Şi, de asemenea, pentru că el este duşmanul de moarte al mielului, în forma căruia a fost figurat Iisus Hristos, Mântuitorul nostru.”
La fiinţa umană, metamorfoza nu este întotdeauna voluntară. Ea este voită, dacă a avut relatii secuale cu un animal (bestialitate) sau când a semnat un pact cu Diavolul. Ea nu mai este voită dacă respectiva fiinţă a fost vizitată de un incub sau când este posedată de un demon. Dacă un vârcolac este rănit, rana este prezentă pe persoana respectivă când aceasta îşi reia înfăţişarea omenească.
De altfel, după asta se recunoaşte, fără greşeală, un vârcolac. Şi cel mai bun mijloc de a scăpa definitiv de el este rugul. La Dole, la 18 ianuarie 1574, s-a procedat astfel cu Gilles Garnier, care omorâse şi parţial devorase, după ce îi tăiase în bucăţi, doi băieţi şi o fată. Era vorba, evident, de un caz de canibalism şi sadism.
În afară de licantropie, se mai citează cazuri de metamorfozare în câine ,(cinantropie), în bovină (buzantropie) etc, fără să mai vorbim de oameni-caimani, oameni-pantere etc, care au făcut să se vorbească mult despre ei printre coloniştii din Africa.
Lasă un răspuns