Iată câteva arte divinatorii majore: astrologia, cartomantia, chiromantia, cristalomantia sau divinaţia prin oglinzi, geomantia, oniromantia sau tălmăcirea viselor, fiziognomonia, radiestezia, tarotul, yi-king-ul. Pentru asta trebuie să neglijăm alte suporturi de clarviziune? Artele divinatorii numite „minore” oferă, de asemenea, aprehensiunii viitorului un câmp propice – sau presupus astfel – căci totul depinde, de fapt, de talentul de prezicere al operatorului. În scopuri mantice se va proceda la tot felul de manipulări, se vor utiliza diverse tehnici, unele simple, care pun în joc o combinatorie limitată (aruncarea zarurilor, oscioarelor sau chiar paielor şi cap-sau-pajură), altele mai elaborate.
Exemplu de mantică activă de observaţie, totodată populară şi destul de complexă: prezicerea prin zaţul de cafea sau cafedomantia care presupune intervenţia unui ghicitor. Importată recent în Occident, cafeaua a dat naştere, aproape imediat, unei arte divinatorii. Datorat penei florentinului Thomas Tamponelli, primul tratat de cafedomantie datează de la sfârşitul secolului al XVI-lea. Este cunoscută “butada doamnei de Sevigne” care, referindu-se la Racine, al cărui talent îl subestima, atribuindu-i succesul numai modei spune, „Racine va trece ca şi cafeaua”. Or, Racine, cafeaua şi divinaţia, care are cafeaua drept suport, au rezistat destul de bine timpului… Cafedomantia pare chiar să fi înlocuit puţin câte puţin alte mantii cu o folosire mai puţin lesnicioasă, precum keromantia şi molibdomantia. Dacă materia primă sau materia pretext, cum doriţi, utilizată pentru fiecare din aceste mantii diferă (ceară pentru keromantie, plumb pentru molibdomantie), metoda este absolut asemănătoare. Din secolul al XVI-lea, turcii făceau să picure ceara topită într-un lighean. Apoi, ei interpretau figurile astfel obţinute la suprafaţa apei. Tot în acest fel, în secolul al XIX-lea, angevinele căutau să cunoască meseria viitorilor lor soţi: ele încercau să descopere în desenele formate de ceară uneltele, mai mult sau mai puţin stilizate, folosite de aceştia. Ruşii procedau un pic diferit: înainte de a trece la interpretare, ei proiectau în umbra chinezească ceara sau plumbul, răcite.
În ce priveşte cafeaua, trebuie ca zaţul să fie spălat şi scurs; ea nu trebuie să fie râşnită prea mărunt, pentru ca particulele să se desprindă bine unele de altele. Zaţul se varsă apoi într-o farfurie care este legănată orizontal până ce toată suprafaţa este acoperită de zaţ. Atunci masa se repartizează, formând figuri care vor fi interpretate după poziţia lor faţă de diametrul farfuriei; de aceea farfuria trebuie să se afle paralel cu pieptul operatorului. Această linie imaginară, numită „Nivelul celor Drepţi”, constituie un reper: figurile situate în faţă, aproape de ghicitor, îşi văd puterea lor, fastă sau nefastă, diminuată — contrar celor localizate în partea cealaltă. Consultantul poate să vrea să cunoască un ansamblu de fapte (ce i se va întâmpla în următorii 20 de ani, bunăoară). În acest caz, scrie Baglis, operatorul „citeşte toate figurile de sus în jos şi de la stânga la dreapta, interpretându-le individual în raporturile lor mutuale şi în cele cu «Nivelul celor Drepţi». Răspunsul asteptat poate să fie, pur şi simplu, un da sau un nu. Atunci consultantul convine cu operatorul asupra unui semn – acesta poate fi, de exemplu, un pătrat. Dacă acest simbol se găseşte în semicercul cuprins între «Nivelul celor Drepţi» şi operator, răspunsul este negativ. Dacă el se află în cealaltă jumătate, răspunsul este pozitiv.
Mai complicat se procedează dacă este vorba de ghicirea consecinţelor unui fapt precis. Ca şi în cazul precedent, consultantul optează pentru un semn convenţional. După ce l-a descoperit, operatorul roteşte farfuria până când acest semn (dreptunghi, careu, cerc etc.) ajunge în stânga sa. El trasează mental un al doilea «Nivel al celor Drepţi». Apoi vor fi interpretate de la stânga la dreapta toate figurile situate pe noua linie de demarcaţie: ele reprezintă succesiv consecinţele faptului care a motivat recurgerea la divinaţie”. Evident, nu trebuie să te complici prea mult în descifrarea figurilor. „Ajunge, citim în L’Enciclopedie de la divination, ca ele să evoce, chiar pe departe, o imagine oarecare, pentru a fi reţinute.” Pe de altă parte, este mai bine ca ghicitorul (sau ghicitoarea) să se lase ghidat(ă) de inspiraţia şi perspicacitatea sa…
De asemenea, este de preferat să-i lase tot răgazul consultantului să-şi repereze el însuşi figurile: atunci, funcţionând ca un test al lui Rorschach, divinaţia prin zaţul de cafea „constituie un excelent mijloc de proiectare a problemelor conştiente şi inconştiente” ale subiectului, oferindu-i toată latitudinea de a-şi exprima dorinţele pe care instanţele reprezentative ale personalităţii sale nu-i permit să le scoată la lumină, dacă ar folosi cuvântul şi ar lua el însuşi şi direct hotărârea. Dar chiar pe această necunoaştere a mecanismelor psihologice mizează divinaţia, şi e necesar, dacă ei doresc să reuşească, ca ghicitorul şi clientul său să rămână în problematica mantică. Ceea ce postulează o artă divinatorie precum cafedomantia – dar lucrurile stau la fel pentru toate suporturile de prezicere, fie ele mai mult sau mai puţin elaborate – este că hazardul nu există. Niciun eveniment nu este fortuit; orice coincidenţă este semnificativă. Destinul nostru este scris în fundul unei farfurii cu condiţia să ştim să-l citim sau alţii s-o facă pentru noi, ceea ce înseamnă acelaşi lucru, pentru că noi trăim într-o lume de prevestiri, cărora se pune problema doar să ne deschidem prin empatie sau participare…
<< Partea 2 >>
Lasă un răspuns