AI auzit până acum de simțul paroptic? La începutul secolului XX, Jules Romains a crezut că a descoperit în stare latentă, la orice fiinţă umană, “vederea extraretiniană” – sau un fel de al şaselea simţ – care ar fi fost cu atât mai veritabilă cu cât ea ar fi avut, după autor, o bază histologică. Cercetările pe care el le-a efectuat în acest sens ţineau oare de farsă, aşa cum s-a crezut? Nimic nu este mai puţin sigur.
“Trăim într-o epocă într-adevăr ciudată”, scria el în 1964, la mai bine de o jumătate de secol de la începerea lucrărilor asupra simţului paroptic, “în anumite sectoare informaţia este de o rapiditate de nedepăşit. În schimb, alte evenimente au nevoie de zeci de ani ca sa ajungă la acei dintre contemporani a căror competenţă specială face o datorie din a fi primii informaţi.”
Astfel, abia în anii 60, teoriile relative la vederea extraretiniană află un interes sporit la anumiţi oameni de ştiinţă. Începând din 1906, Louis Farigoule, alias Jules Romains, care pregătea o diplomă în biologie, a remarcat că peştii, vertebratele acvatice, larvele de amfîbieni posedă o “linie laterală” care le permite să evite obstacolele.
Situat la jumătatea distanţei dintre flancuri şi pe cap, acest organ senzorial cutanat este sensibil la mişcările apei şi la vibraţiile de slabă frecvenţă, fapt pentru care primeşte şi numele de “sistem acustico-lateral”. Existenţa acestei linii nu este o descoperire: încă în 1664, N. Stenon o descrisese, dar fără a vedea în ea altceva decât un organ mucos.
În 1813, L. Jacobson îi atribuie o funcţie senzorială, iar R. Knox, în 1825, arată că ea este sensibilă la mişcările apei, şi, în acelaşi timp, la anumite zgomote (la sunetele grave, cel mai adesea). Fără să intrăm în detalii tehnice, vom spune că “mecanoreceptoarele sistemului lateral al vertebratelor acvatice sunt fundamental identice cu cele din urechea internă” şi joacă un rol important pentru că oferă informaţii acestora asupra poziţiei în acest spaţiu tridimensional în care se mişcă.
Noutatea tezei lui Jules Romains în comparaţie cu cele precedente constă în faptul că ea postula că linia laterală îndeplinea şi funcţia de organ al vederii. Autorul aduce dovada: dacă îşi păstrează această linie, un peste orb va ocoli toate barajele din calea sa, în timp ce se loveşte de ele daca îşi păstrează integritatea vederii oculare, dar îşi pierde linia laterală.
Întrucât primul război mondial a înmulţit cazurile de cecitate, Jules Romains a fost încurajat să aprofundeze primele sale descoperiri. Din ale sale “cercetări de psiho-fiziologie experimentală şi de fiziologie histologică”, cum îşi defineşte autorul însuşi materia, s-a născut o carte-bilanţ: La Vision extraretinienne et le Sens paroptique, apărută în 1920.
Experienţele cărora, afirmă Jules Romains, s-a supus el însuşi şi care au un număr de subiecţi orbi sau văzători, i-au arătat că nu este absurd să ne gândim că, educat corespunzător, orice individ ar putea să vadă fără ajutorul ochilor. Jules Romains dă asigurări că “percepţia paroptică este compatibilă cu starea obişnuită a conştiinţei”.
Trebuie şi ajunge să ştii să-ţi fixezi atenţia (în aceasta constă dificultatea) asupra “a ceva ce nu este încă vizual. Or, cum să-ţi concentrezi “gândirea ta asupra unui punct nedefinit?”
“Suntem constrânşi, continuă Jules Romains, să căutăm un fel de linişte a conştiinţei şi să pândim în această linişte cel mai mic indiciu.” O dată învins acest obstacol, vederea paroptică s-ar dezvălui întru totul asemănătoare cu percepţia retiniană.
Culori, forme, opacităţi ale obiectelor, variaţii de intensitate a luminii, reflectarea imaginilor de către oglindă etc. ar fi redate exact după câteva şedinţe de antrenament. Percepţia extraretiniană acuză, totuşi, o anumită nictalopie (sau creştere considerabilă a vederii spre sfârşitul zilei sau într-o penumbră artificial creată); limitele ei spectrale sunt mai întinse în ultraviolet, iar anumite părţi ale corpului (suprafaţa pielii expusă) par să fie mai receptive.
Sub controlul doctorului Cantonnet, în serviciul căruia, la spitalul Cochin, Jules Romains a putut să experimenteze, în voie, conform unui protocol ştiinţific clinic socotit de el satisfăcător, în faţa specialiştilor în oftalmologie (şedinţa din 10 ianuarie 1923) s-ar fi dovedit că:
1. retina nu primea nicio excitaţie în cazul vederii paroptice;
2. pipăitul nu avea nicio contribuţie şi nici “recunoaşterea mirosurilor proprii unor substanţe tinctoriale”;
3. percepţia extrasenzorială “a conţinutului spaţiului este succesivă, înainte de a fi simultană”.
Ne-am putea îndoi de observaţiile conduse de autorul Hommes de bonne volontel. El dă o precizie pe care o vor aprecia specialiştii: “Puterea separatoare a vederii extraretiniene, afirmă Jules Romains, este cuprinsă, în experienţele noastre, între 1/100 şi 1/300 în exerciţiu normal.” Lucrările lui Jules Romains au fost reluate de către Rene Maublanc, care i-a convins pe Rene Daumal şi Roger Vailland, elevii săi, să continue în sensul indicat de iniţiatorul lor.
Henri Pieron a chemat-o pe femeia care servise de subiect în experienţele lui Jules Romains. A legat-o corect la ochi şi, ca prin farmec, darul pe care ea îl avea de a vedea cu sânii a dispărut… Experienţă puţin convingătoare deci, în ciuda fermităţii cu care Jules Romains îşi susţinea punctul de vedere.
De un lucru putem fi siguri: cercetătorii americani şi ex-sovietici care studiază astăzi funcţia paroptică (cu o tehnologie mai fină şi cu mijloace experimentale mai puternice decât cele de care dispunea Jules Romains în anii 20) nu l-au egalat în analiză.
Cât despre rezultatele pe care aceştia le comunică, ele sunt atât de subţiri, încât nu le putem considera pozitive. L.A. Ran-vier a descoperit, într-adevăr, către sfârşitul secolului al XIX-lea, organele microscopice situate sub epiderma fiinţei umane, dar fiziologii nu acordă acestor oceli decât o funcţie tactilă; în vreme ce Jules Romains a lansat ipoteza că ocelul ar putea fi un organ vizual complet, deşi rudimentar, dotat cu un corp refringent, ca o retină şi cu o fibră optică.
Lasă un răspuns