Ce se află în jurul planetei Neptun?

Un astronom pe nume Gerard Kuiper a ajuns prin calcule teoretice, în urmă cu mai bine de 40 de ani, la concluzia că un inel de obiecte cosmice incluzând un rezervor de comete se află în imediata apropiere a lui Neptun. Denumită după descoperitorul sau “centura lui Kuiper”, ea a creat destule controverse în lumea cercetătorilor. Intrată într-un con de umbră după faimoasa sa descoperire, iată că revine în actualitate după cercetările făcute de astronomii Stephen Teyler şi William Romanishin, care şi-au îndreptat atenţia asupra ei acum 3 ani.

O privire spre “debutul” sistemului solar

Scopul cercetărilor acestor astronomi a fost să afle dacă lumina reflectată de rocile ce compun centura le-ar putea spune ceva despre compoziţia lor chimică, astfel putând afla despre cum ar fi putut arăta Sistemul Solar primordial. Spre surprinderea lor, ei au observat că aceste “obiecte” apar în două culori care, în aparenţă, nu au nici în clin nici în mânecă ceva în comun. Este vorba despre gri şi rosu. “Încă ne scărpinăm în cap” – spunea cu umor şi sinceritate Teyler, profesor de fizică şi astronomie la Universitatea de Nord din Arizona, cu prilejul anunţării descoperirii sale.

Un factor şi mai derutant este acela că ei nu pot găsi o regulă după care sunt “aşezate” culorile. Adică nu pot spune dacă obiectele roşii sunt mai aproape sau mai departe de Terra. De fapt, cu excepţia culorii, fragmentele nu au nici o altă caracteristică majoră. Un lucru cât se poate de interesant este faptul că lumina roşiatică ar putea indica prezenţa substanţelor organice, care absorb lumina albastră.

Din cele 20 de obiecte pe care Teyler şi Romanishin le-au cercetat, jumătate au fost roşii şi jumătate au fost gri. Ei au mai precizat că nu au observat nici un fel de umbră pe suprafaţa fragmentelor, aşa că cele două nuanţe nu pot fi datorate unor perturbaţii externe. Oricum, ei cred că ar fi totuşi interesant de aflat cum arată de aproape aceste obiecte, deoarece ar putea să fie atât de întunecate, încât să apară negre, iar nu roşii sau gri. Romanishin, astronom de la Universitatea din Oklahoma, şi colegul său, Teyler, au publicat un raport asupra descoperirilor lor în numărul din 5 martie 1998 al revistei “Natura”.

Pluto – o planetă devenită “obiect”

Citind acest raport, astronomul David Jewitt, coautor la descoperirea prin observaţie directă a primelor obiecte aparţinând centurii lui Kuiper, declara: “Ar fi interesant dacă ar fi adevărat. Consider, de aceea, că este necesară o confirmare prin mai multe măsurători”. În urmă cu şase ani, Jewitt şi colega sa Jane Luu, aflată acum la Universitatea Harvard, au localizat primul obiect din centura lui Kuiper. (Reamintesc aici ca astronomul Kuiper a făcut doar calcule teoretice privind centura ce-i poartă numele, el nedescoperind nici un obiect în realitate). Până acum, astronomii au găsit 61 de obiecte din centură, fragmente cu diametrul variind între 95-400 km. Dar ar putea fi 62 de obiecte, dacă am considera că şi Pluto face parte din centură aşa cum fac din ce în ce mai mulţi astronomi. Conform aceloraşi estimări, există, însă, în fapt, milioane de astfel de roci care nu au fost încă descoperite. Dacă estimările sunt adevărate, atunci centura lui Kuiper este cu mult mai “grea” decât centura de asteroizi ce se află între Marte şi Jupiter.

Revenind la culorile noastre, vom spune că datorită descoperirii lui Teyler şi Romanishin lucrurile se complică. Fragmentele centurii lui Kuiper s-au împărţit cumva în două categorii, cu culori diferite, deşi ele sunt formate din acelaşi material şi în aceleaşi spaţii îngheţate exterioare Sistemului nostru Solar. Este ca şi cum, pornind de la aceleaşi ingrediente, urmărind aceeaşi reţetă, ai ajunge la două prăjituri cu arome distincte!…

Cind Luu şi Jewitt au încercat să efectueze un experiment similar cu cel al lui Teyler şi Roumanishin, ei au ajuns la un rezultat asemănător. Spun asemănător, deoarece observaţiile lor au dus la descoperirea faptului că nu există două culori distincte, ele “convieţuind” una cu cealaltă pe fiecare fragment, iar tonul îl dă culoarea predominantă. Experimentul mai vechi nu a fost atât de precis precum este cel recent, de unde şi întrebările pe care le-a ridicat.

Un story ştiinţific în plină desfăşurare Luu şi Jewitt au abordat şi sarcina, mult mai dificilă, de a detecta “semnătura de culoare” a unor substanţe, lucru care i-ar conduce spre identificarea prin analiza spectrală a compoziţiei chimice a acestor roci. Dar acest lucru nu este uşor şi datorită micimii fragmentelor, a luminozităţii lor scăzute, precum şi a distanţei dintre Terra şi ele, caracteristici care fac aproape imposibilă ajungerea nealterată a acestor semnături la cei doi cercetători.

Într-un articol din ianuarie 1998 al publicaţiei “Astrophysical Journal Letters”, Luu şi Jewitt au arătat că ei au făcut tot ce le sta în putinţă pentru a dezlega misterul compoziţiei chimice a fragmentelor. Ei au îndreptat telescopul Keck din Hawaii (cel mai mare din lume) spre cel mai mare şi mai luminos obiect din centura lui Kuiper, fără a putea însă stabili vreo semnătură de culoare. “Ceea ce vedeam era un spectru absolut neutru – spunea Jewitt. Atât de lipsit de caracteristici cât poate să fie un spectru…” Chiar daca nu-şi pot face o imagine asupra a ce este acolo, astronomii pot afirma totusi ca pe aceste fragmente nu exista apa inghetata, azot sau dioxid de carbon, ştiut fiind faptul că acestea produc tipare de culoare foarte pregnante.

Ca de obicei, cum o descoperire generează mii de intrebări, nici aceasta nu se dezice de la regulă. Ne vom opri la două: “Ce anume de pe aceste suprafeţe produce cele două trăsături diferite?” şi “Cum au apărut ele?”. Raspunsul lui Teyler a fost tranşant şi onest: “în acest punct nu avem o cheie a problemei…”