Idea renasterii este la fel de veche ca si dealurile. Acum 2000 de ani, pentru a judeca dupa studiile antropologice, majoritatea oamenilor ce traiau in lume credeau intr-un fel de reinnoire ori reinviere sau transmigratia dintr-un corp in altul. Conceptul este larg raspandit printre triburile de indieni americani, Mayasii din America centrala, Icannii din padurile amazoniene. Multi oameni din Africa tropicala, de la Zulusii din sud pana la tribul Ibo din vest, aveau credinte bine inradacinate in reincarnare.
Era o credinta impartasita de multe culturi europene timpurii, de la Tara de Gheata la batrana Prusie, incluzand Celtii din antica Britanie. In Australia, fiecare trib de aborigeni, fara exceptie, credea in reintoarcerea stramosilor ca noi-nascuti. Majoritatea oamenilor de pe subcontinentul indian – in particular Dravidienii si Nagasii – si cei din Asia de Sud-Est, pana la peninsula Malayezia, toti aveau o incredere trainica in renastere.
Fiindca aici s-au nascut cele doua mari religii: Hinduismul si Buddhismul, care au amandoua ca subiect central, reincarnarea. Ideea Dramaratonului Spiritual a fost dezvoltat si in India inainte de a deveni parte a constiintei fiecarui hindus sau buddhist. Este subliniat in Ecouri din Orient:
In Est viata omului pare a fi un lung pelerinaj, nu numai de la leagan la mormant, ci de asemenea putere lungi peioade de timp, intinzandu-se de la inceputul pana la sfarsitul Manvatarei, sau perioadei de evolutie… S-au ridicat natiuni si civilizatii, s-au maturizat, au intrat in declin si au disparut; dar omul traieste ca spectator al tuturor schimbarilor fara numar ale mediului inconjurator… El aduna experienta in toate epocile, sub toate legile, civilizatiile si obiceiurile, intotdeauna angajat intr-un pelerinaj spre mormantul de unde a venit.
Aceeasi idee este exprimata, mult mai poetic, in Bhagavad-Gita:
Exista noapte si zi in univers.
Ziua rasare si toate acele vieti ce stateau ascunse dormind
Ies la iveala si isi arata manifestarea mortala;
Noaptea cade, si totul este dizolvat
In somnul germene al vietii.
Astfel sint vazute, o Printe, si apar in mod neintrerupt
Dizolvandu-se cu intunericul, iar cu ziua reintorcandu-se
La noua nastere, noua moarte…
Este usor de vazut cum oamenii nesofisticati, din mediul rural, constienti in mod constant de curgerea ciclica a anotimpurilor, pot compara viata oamenilor cu a florilor, a recoltelor si a plantelor, care par sa moara toamna, doar pentru a fi renascute in primavara urmatoare. Daca totul ar fi doar atat, atunci reincarnarea ar fi pur si simplu sentimentalism – o reasigurare, ratand oamenilor simpli ca moartea nu era un adio, ci un la revedere.
Insa in Buddhism este legata in mod notabil cu ideea complexa a evolutiei, ce explica de unde a venit omul – si unde va merge. Asa cum a scris Edwin Burt in Invataturile compatimitorului Buddha:
In primul rand, si desigur cental, se afla conceptul Brahman, absolutu metafizic, de la Brahman vin toate lucrurile; la Brahman se intorc toate lucrurile. In al doilea rand, exista conceptul de atman, sufletul sau sinele. Si chiar intelesul acestui concept este determinat de convingerea centrala hindusa ca adevaratul sine al fiecarei fiinte umane este identic cu Brahman si ca atunci cand aceasta identitate este realizata, solutia salvarii este realizata.
Aceste idei nu sint nici pe departe diferite de ale crestinismului sau ale multor alte religii: ca omul are o scanteie din Dumnezeu inlauntrul sau si ca atunci cand toata lipsa de religiozitate a fost inlaturata, omul va fi reunit cu Creatorul sau.
In crestinism, desigur, aceasta purificare trebuie sa aiba loc in timpul unei singure vieti, indiferent daca aceasta dureaza o luna sau un secol. In conformitate cu cat de bine v-ati curatat sufletul de impuritati pe pamant, este recompensat cu o vacanta eterna in Ceruri, altfel, cu o condamnare vesnica.
Hinduismul si Buddhismul, pe de alta parte, adopta o apropiere mult mai rezonabila si mai logica. Scopul ramane acelasi: indepartarea poftelor lumesti. Dar scala de timp este prelungita in mod corespunzator.
Numai in cazuri rare un individ va fi purificat in mod suficient de alte pofte din existenta lui actuala astfel incat sa poata spera la eliberare inainte de moartea corpului in care sufletul sau locuieste acum. Dar acest suflet va supravietui acestui eveniment si va continua sa existe, luand noi forme una dupa alta, pana ce purificarea este completa; de fapt, el a existat in forme fara de nnumar in trecut.
In acest fel crestinul este admonestat sa se comporte bine in timpul unei vieti, de dragul unei fericiri sau suferinte eterne in viata de apoi – ca si cum el era un jucator indemnat de sfatuitorul sau sa-si plaseze intreaga sa avere pe un cal cu puitine sanse de castig. Daca acesta castiga, totul este bine – daca nu, totul este pierdut.
Celui care l-a urmat pe Buddha, pe de alta parte, i se da tot timpul din lume pentru a obtine Nirvana, oricat i-ar lua unui om bun la toate sa-si renoveze propria casa. Daca face o munca slaba, va trebui sa se puna din nou pe treaba… iarasi… pana ce invata sa fie un expert; si, in acelasi timp, el este cel ce sufera, traind intr-o casa gata pe jumatate.
Aceasta credinta, ca un om este responsabil pentru propriile sale actiuni isi are ecoul in religia crestina, desigur; si este pe deplin inteles ca unul dintre Parintii Bisericii, remarcabilul Origene (185-254 i. H.) credea nu numai in reincarnare, ci si in karma.
In consecinta, oricine dintre aceia care descinde pe pamant, in conformitate cu meritele sale sau pozitia pe care a avut-o acolo, este predestinat sa fie nascut in aceasta lume fie in locuri diferite sau natiuni diferite, ori cu o ocupatie diferita, sau cu diferite infirmitati, sau sa se traga din parinti religiosi sau cel putin din parinti mai putin piosi; asa cum uneori se intampla ca un israelit sa descinda printre sciti iar un biet egiptean sa coboare in Iudeea.
Multe afirmatii din Noul Testament pot fi utilizate pentru a sustine notiunea ca Isus insusi a acceptat reincarnarea si karma ca adevaruri axiomatice ale epocii Lui. Indiferent ce seamana un om, aceea culege (cum iti asterni, asa dormi). Nu judeca, pentru a nu fi judecat. In mod cert, influenta ganditorilor greci ar fi imprastiat ideile printre intelectualii mediteraneeni. Platon este probabil cel mai celebru partizan al renasterii si a legii cauza-efect. Asa cum a scris in Legile sale:
Afla ca daca devii rau, vei ajuge la sufletele rele, iar daca devii bun, vei merge la cele mai bune si in fiecare succesiune a vietii si a mortii vei face si vei suferi…
Dar pe masura ce crestinismul ortodox a castigat o sugrumare a gandirii occidentale, nu s-a mai vorbit despre reincarnare; si in anul 555 i. H., la al 5-lea Conciliu Ecumenic, invataturile preexistentei sufletului au fost declarate drept anatema.
A devenit fara exagerare ujn subiect ocnult, ascuns de atentia publivului. Si cu toate ca multi filozofi au crezut in renastere, nu a fost niciodata acceptata in general in Vest.
Odsata cu ridicarea catorva culte non-conformiste in timpul sfarsitului sec. 19 – de remarcat teozofia si antropozofia – s-a produs o contopire intre atitudinile estice si cele vestice. Multe dintre grupurile spirituale si bisericile care astazi impartasesc credinta in reincarnare isi gasesc urmele originii intelectuale inapoi in miscarea teozofica.
Secolul XX a introdus o noua voce in disputa. Aceea a psihologului carl Jung, care a facut mai mult decat oricine altcineva in vederea imbinarii punctelor de vedere religioase si psihologice. Intr-o conferinta sustinuta in 1939, el spunea:
Renasterea nu este un proces pe care sa-l putem observa in vreun fel. Nu-l putem nici masura, nici cantari si nici fotografia. Avem aici de-a face cu o realitate pur prsihica, care ne este transmisa in mod indirect. Unul vorbeste despre renastere, altul sustine renasterea, altul este pe deplin increzator in renastere.
Renasterea este o afirmatie care trebuie numarata printre afirmatiile primordiale ale omenirii. Aceste afirmatii trebuie sa se bazeze pe ceea ce eu numesc arhetip.
Pentru Jung, nu conta daca reincarnarea era un fapt. Ceea ce era semnificativ era faptul ca multi oameni, din multe culturi diferite, credeau ca este adevarata. Pastele este o afirmatie colectiva a arhetipului Renasterii: si desigur e Craciunul, pentru ca in emisfera nordica zilele incep din nou sa se mareasca; iar romanii numeau festivalul Nasterea Soarelui Necucerit.
Asa cum toate comunitatile celebreaza arhetipul Ranasterii, la fel si indivizii. Oricine deschide o noua pagina, sterge trecutul cu buretele, uita si iarta, intruchipeaza arhetipul Renasterii; si astfel, desigur, toti sint crestini nascuti din nou. Pentru Jung si adeptii sai, Renasterea este o realitate psihica: un fel de balena gigantica, iluzorie, innotand in apele subconstientului colectiv, o creatura pe care cu greu o eviti odata ce te-ai scufundat in apele materiale din aceste adancimi submarine.
Va las sa decideti care va fi atitudinea voastra fata de enastere. Credeti-o in totalitate, bineinteles. Eventual, daca doriti, ridiculizati-o. Dar in timp ce cititi aceasta carte, jucati-va de-a jocul metafizic al asumarii ideii reincarnarii ca fiind adevarata. Exista argumente pro si contra, dar nu fiti complet legat de nici unul din ele. Pentru a aprecia Dramaratonul, trebuie, asa cum spunea Aristotel, sa renuntati la necredinta voastra.
Lasă un răspuns