Cledonismantia şi acutomantia

Cledonismantia şi acutomantia, două tehnici de divinație pe care cu siguranță fie le-ati încercat sau chiar folosit. Lume finalizată în extrem şi într-un sens clar antropocentric. Din această presupoziţie decurge ansamblul artelor divinatorii care ţin de cledonismantie. Această arta de a extrage prevestiri din apropierile cele mai fortuite s-a bucurat de suportul suprarealiştilor, chiar dacă par să-i fi ignorat numele. Într-adevăr, „hazardul obiectiv” are un loc dintre cele mai importante în această practică.

Ce este cledonismantia?

Aşa e atunci când, într-un loc public sau pe un trotuar, auzim cum oameni, cu alte preocupări în acel moment, pronunţă răspunsul la întrebarea care ne framântă şi care, dintr-o dată, îşi găseşte soluţia. (Problema mărunta, cel mai adesea, şi soluţie provizorie, dar în fine…) Hazardul convocat aici este una din formele pe care le ia Necesitatea. Nici absurdul, nici iraţionalul nu-şi află loc aici. Sau, mai degrabă, absurdul şi iraţionalul se resorb şi îşi găsesc un sens. Lucrurile nu sunt diferite de sorţii virgilieni, de sorţii apostolilor, de tot felul de stihiomontii.

Oricare ar fi numele care i se dă, procedeul este identic: se ia o carte, operele lui Virgiliu, Biblia sau orice altă lucrare şi se deschide la întâmplare, strecurând un deget între foi. (Pentru mai multă precizie, se poate folosi un ac.) Pagina sau cuvântul astfel descoperit se consideră a avea o valoare de predicţie… Foarte solicitată în Evul Mediu, această practică a rămas mai vivace decât pare.

Cine nu-şi aminteşte să fi văzut, în ajunul unui examen, pe unul sau altul dintre colegi deschizând la întâmplare manualul său şi încercând să descopere, nu fără o anumită frenezie, întrebarea care îi va fi pusă de examinator? Una dintre variantele stihiomantiei constă în a scrie litere, cuvinte sau fraze pe bucăţele de hârtie, care se îndoaie în patru, înainte de a fi puse într-un coş (dar un recipient oarecare sau o pălărie sunt la fel de bune). Se amestecă, apoi se trage… Joc minor în care excelau şi suprarealiştii cu ale lor „cadavre delicate”…

Textele astfel formate se caracterizează prin incongruitatea lor, uneori fiind chiar hilare. Dar se adaugă, de obicei, un „ceva” care ţine de aşteptările subiectului. Suprarealiştii, prin gura lui Eluard, vor vorbi de aceste „seri petrecute pentru a crea cu dragoste un popor întreg de cadavre delicate. […] Dacă unul din noi ar pune o întrebare, angoasa sau siguranţa nu i-ar veni decât de la răspunsul obţinut. El scrisese întrebarea fără să o arate cuiva, nu şi-o pusese decât lui însuşi, şi iată că un altul răspundea cu siguranţă, fără a cunoaşte întrebarea”.

Evident, pentru suprarealişti „cadavrul delicat” nu are aceeaşi finalitate ca pentru ghicitorii obişnuiţi. Pentru primii, incoerentul şi straniul sunt solicitaţi intenţionat: este un mod al lor de a se desprinde de normele impuse de societate, de a fugi, va spune Eluard, de „mizeria”, „plictiseala”, „obişnuinţa” vieţii (prea) cotidiene. („Ne jucam cu imaginile şi nimeni nu pierdea.”) Cu acel prilej se năşteau dialoguri, precum acesta:

„S. -Ce este luna?

B. — Un geamgiu minunat.

N. – Ce este primăvara?

S. – O lampă alimentată de licurici.

A.A. – Suprarealismul are mereu aceeaşi importanţă în organizarea sau dezorganizarea vieţii noastre?

A.B. – Este noroi în compoziţia căruia nu intr decât fiori.”(Citat de Yvonne Duplessis, Le Surrealisme, colecţia „Oue scris-je? “)

Pe planul strict al divinaţiei, riscurile de eroare, se înţelege de la sine, scad net de îndată ce răspunsul la întrebarea pusă este atât de obscur încât el se pretează la o mulţime de interpretări divergente, dintre care, în funcţie de circumstanţe, o vom alege pe cea care pare cea mai plauzibilă. Preoţii însărcinaţi să traducă oracolele în limbaj clar nu procedau altfel în Grecia antică. 

De aici, funcţia centrală a ghicitorului al cărui rol, într-o primă etapă, este, fireşte, doar tehnic: el este cel care în cutare sau cutare situaţie, ţinând cont de personalitatea consultantului, determina instrumentele cele mai potrivite pentru a face să se manifeste coincidenţele semnificative; el este cel care cunoaşte regulile jocului. Dar el îşi ia (el „ştie” să-şi ia) libertatea de a se elibera de asta, acordându-şi posibilitatea de a interveni personal la sfârşitul unui protocol despre care este puţin spus că, altfel, ar semăna cu un pur formalism…

Ce este acutomanția?

Menţionată pentru prima oară de către J. Collin de Plancy în 1818 şi numită acutomantie în 1939 de către Baglis, această practică, ce constă în utilizarea de obiecte ascuţite în scopuri divinatorii, este foarte revelatoare pentru o anumită stare de fapt. Pentru această divinaţie se folosesc şapte ace obişnuite şi unul cu gămălia neagră, crăpată în două; ele sunt aruncate grămadă pe masă (sau pe covorul de joc); se urmăresc figurile pe care le formează acele, ţinând seama de câteva convenţii simple.

Linia verticală reprezintă providenţa; linia orizontală, destinul. Linia curbă indică o întârziere; linia frântă, o călătorie; linia oblică, ocolişuri, liniile paralele, posibilitatea de a câştiga bani. Gămălia crăpată reprezintă femeia, iar vârful boldului, bărbatul. Plecând de la aceste reguli, operatorul are tot timpul să interpreteze. Cât despre ace, ele constituie baza a două metode.

Prin metoda întâi, se aruncă treisprezece ace uscate într- o cupă sau o farfurie umplută cu apă de ploaie. Când acele sunt bine separate unele de altele, este vorba despre un mesaj de fericire şi de viaţă liniştită şi calmă. Dacă ele rămân grupate, este semn rău. A doua metodă constă în trasarea, în prealabil, a unui cerc pe un plan unde se vor efectua operaţiile. Se pun grămadă cele douăzeci şi patru sau douăzeci şi cinci de ace care, apoi, se împrăştie prin rostogolirea unei bile. Urmează interpretarea.

Aşadar, fără interpretare nu există divinaţie valabilă, indiferent de protocolul sau mantica alese. În mediile intelectuale şi selecte, ghicitul în zaţul de cafea are, desigur, o reputaţie proastă. Aceste medii preferă arte divinatorii mai elaborate, care folosesc matematica (astrologia) şi combinaţii mai riguroase (şaizeci şi patru de hexagrame de yi-king, de exemplu). Dar am dat intenţionat exemple de practici care nu au o faimă bună. Într-adevăr, contrar a ceea ce se crede în general, „tehnica” nu face nici mai precisă, nici mai corectă divinaţia.

Ordinatoarele doamnei Soleil sau ale Astro-flash-ului, pe care o anumită presă le-a invocat cu atâta generozitate, nu sunt folosite decât pentru a-şi da ifose. În realitate, toate artele divinatorii, magia, ocultismul şi, cu atât mai mult ezoterismul sunt fundate pe analogie, pe ideea corespondenţei între microcosm şi macrocosm, adică intre Om şi Univers.

<< Partea 1 >>