Colindul este o tradiție românească veche pe care o respectăm an de an și care ne transpune într-o lume a obiceiurilor de Crăciun vechi, a strămoșilor. Denumirea de colindă, respectiv corindă își are originea în latinescul Calendae, dar a fost supusă influenței slave. Colindele se cântă la Craciun, la Anul Nou și la Bobotează. Cam jumatate dintre colindele din tradiția românească au tematică creștină, celelalte având un conținut profan.
CUPRINSUL ARTICOLULUI
Despre originea colindelor
Obiceiul colindatului este de origine romană. Tradiția colindatului de Crăciun își are rădăcinile în obiceiul roman Saturnalia. Saturnalia, desfășurată la jumătatea lunii decembrie, era un festival păgân roman antic care îl onorează pe zeul agricol Saturn. Din cauza momentului în care avea loc sărbătoarea – în apropierea solstițiului de iarnă – sărbătorile Saturnaliei sunt sursa multor tradiții pe care le asociem acum cu Crăciunul, cum ar fi coronițele, lumânările, petrecerile cu cântec și dans și dăruirea de cadouri.
Sărbătoarea păgână a lui Saturn, zeul roman al agriculturii și timpului, a început ca o singură zi, dar până la sfârșitul Republicii (133-31 î.Hr.) s-a extins la o sărbătoare de o săptămână, începând cu 17 decembrie. În calendarul iulian pe care Romanii foloseau la acea vreme, solstițiul de iarnă cădea pe 25 decembrie.)
La români, tradiția colindului pastrează și urme ale cultului arhaic al lui Mitra.
Colindatul are funcție pozitivă, de urare, ca o rugăciune. În cazul în care cineva nu-i primește pe colindători, se crede că acesta e descolindat, adică urarea sau rugăciunea se convertește în blestem.
Ambele fațete ale obiceiului de a colinda sunt caracteristice mai ales în Europa de sud-est, dar pot fi întâlnite și in regiuni din celelalte țări romanice, în Italia, Franța și în special în Peninsula Iberică.
Ca mai toate marile sărbători calendaristice, și Crăciunul are moșii lui, adică e un prilej de amintire și cinstire a morților prin pomeni.
Dacă te-ai întrebat vreodată când au apărut oficial, pentru prima dată, colindele de Crăciun, răspunsul se află în secolul al XIV-lea – deși prezența lor datează mult mai în urmă. Chiar și înainte de creștinism, se crede că existau cântecele de iarnă pentru a menține spiritul oamenilor, împreună cu dansuri, piese de teatru și sărbători dedicate vieții.
Creștinismul s-a răspândit în toată Europa din secolele IV până în secolele al XIV-lea, iar primele colinde au fost produse de călugări franciscani, care erau adepți ai Sfântului Francisc de Assisi. Colindele au luat forma unui dans într-un cerc cu mâinile legate și toată lumea cântând cântecul. Un număr mare de colinde de Crăciun supraviețuiesc încă din secolul al XV-lea, ceea ce îl face cel mai bine conservat aspect al muzicii medievale.
Wikipedia ne spune că “Inițial, colindele aveau o funcție ritualică, anume aceea de urare pentru fertilitate, rodire și belșug. Acest obicei era legat fie de începutul anului agrar (adică de venirea primăverii), fie de sfârșitul său (toamna, la culegerea recoltei). Pe de altă parte, un scop des întâlnit al colindelor era acela de alungare a spiritelor lui Ianuarie. Peste timp, din semnificația inițială a colindelor s-a păstrat doar atmosfera sărbătorească, de ceremonie, petreceri și urări”.
Care este vremea colindelor – Când se cântă colindele?
Vremea colindelor începe la mijlocul lunii noiembrie și durează până pe 7 ianuarie. În tot restul anului, cântatul colindelor este interzis, iar dacă acest tabu este încalcat, e pusă în pericol recolta întregii comunități.
Colindătorii se pregătesc cu aproximativ șase săptămâni înaintea Crăciunului. Ei își împrospătează și îmbogățesc repertoriul de colinde. În același timp, se alcătuiesc cete de colindători după criterii de vârstă, vecinătate sau prietenie. Se alege conducătorul cetei, se iau anumite măsuri organizatorice și se pregătește recuzita. Pe lângă asta, se face și planul de acțiune pentru a ști cum vor decurge lucrurile în această perioadă, pentru a se organiza cât mai bine și a ști fiecare ce și cum are de făcut.
Colindătorii și Colindele în tradiția românească
Există 3 categorii principale de colindători de Crăciun:
Copiii școlari sau preșcolari (până la 12-14 ani)
- acești mici colindători încep încă din seara de 24 decembrie să meargă din casă în casă. Unul dintre ei poartă steaua, fixată pe o coadă de lemn, împodobită cu ornamente de hârtie colorată și prevăzută cu clopoței. Ei colindă la toate casele din sat și anunță prin colinde nașterea lui Iisus Hristos. Micii colindători de Crăciun sunt primiți cu mare bucurie și răsplătiți cu colăcei, fructe, iar uneori chiar cu bani (din ce în ce mai des în ultima perioadă).
Feciorii (începând de pe la 14 ani până la căsătorie)
- feciorii alcătuiesc grupa cea mai importantă și cea mai interesantă a colindătorilor de Crăciun. Ceata feciorilor e condusă de un om mai în vârstă, căruia i se încredințează darurile, și e însoțită de un muzicant. Feciorii încep a colinda în fiecare an în aceeași parte a satului, și anume “din sus”, la miezul nopții, și merg la fiecare familie.
Repertoriul colindelor e foarte vast și cuprinde aproximativ 400 de tipuri și subtipuri. Colindele la români pot fi clasificate după vârstă, sexul, starea civilă, starea profesională și materială a celui colindat. Există colinde specializate pentru preot și primar, pentru agricultori, ciobani, pescari, vânători, fierari, etc. Partea esențială a repertoriului lor o alcătuiesc colindele dedicate fetelor și flăcăilor ajunși la vârsta căsătoriei. Există însă și colinde cântate în onoarea unei tinere familii cu copii mici, ori a unei familii formate din 3-4 generații, precum și colinde pentru văduve, pentru oameni bătrâni sau bolnavi.
Colindele feciorilor elogiază frumusețea fetei și vitejia feciorului, norocul unei familii și starea ei materială. Repertoriul de colinde profane al cetei de feciori cuprinde și balade – adesea cu un conținut trist – cântece eroice, precum și cântece glumețe și parodii.
Ca obiceiuri de Crăciun, colindele cu caracter religios, creștin, unele tratează teme cosmogonice (facerea lumii, a cerului, sfârșitul lumii, etc.) și prezintă întâlnirea omului cu Dumnezeu și cu sfinții. Este vorba de imagini și simboluri luminoase, care crează o atmosferă de basm, a fericirii depline și a unei noi speranțe. Ele au o funcție rituală, inițiatică, descriu un peisaj de primăvară, plin de flori, sacralizat nu numai prin prezența lui Dumnezeu și a sfinților, ci și prin colinde și prin prezența colindătorilor înșiși. Colindătorii contribuie la reînnoirea întregului cosmos și la fertilitatea câmpurilor, ceea ce accentuează caracterul agrar al sărbătorii Crăciunului.
Pe alocuri există și o ceată a fetelor, dar ei nu i se acordă nici pe departe importanța cetei feciorilor.
După ce flăcăii au cântat una sau mai multe colinde în fața ferestrei sau în casă și după ce au rostit urări pentru Crăciun sau Anul Nou, muzicantul cântă o melodie de dans, iar feciorii fac câteva mișcări de dans cu toate persoanele feminine ale casei, chiar cu bebeluși sau cu femei bătrâne, dans menit să le asigure noroc și sănătate în anul care urmează.
Ca răsplată, colindătorii de Crăciun primesc mâncare, băutură și alte daruri (carne de porc, cârnat, colaci, rachiu sau bani). Cu aceste cadouri primite pentru performanța acestor obiceiuri de Crăciun, e organizat ospățul feciorilor, la care e invitată toată comunitatea, dar mai ales fetele.
A treia categorie de vârstă de colindători de Crăciun o constituie cei căsătoriți
Această categorie de colindători de Crăciun colindă pe la rude, vecini și prieteni. Repertoriul lor conține colinde profane și religioase, dar și balade, mai ales cele pe care le-au învățat de la părinții și moșii lor.
Lasă un răspuns