Jorjette despre oaia neagra a familiei:
“… Oricum am observat o mare schimbare la mine, am început să privesc lucrurile cu detaşare! Cu câţiva ani în urmă eram panicată, plină de frică la privirea supărată a mamei, acum o înţeleg, o accept! E mama mea, draga de ea! Abia aştept să plec, nici nu am nevoie de mâncare! Natura e atât de plină de hrană!!!! “
Bogdan despre oaia neagra a familiei:
Noi nu ne jucăm de-a trăitul nu-i aşa? Cum se face că dintr-un copil inocent, ajungi să creşti om mare şi faţă de familie să fii considerat oaia neagră?
Educaţia este primită, o avem şi o ţinem cu noi, plecăm pe la şcoli, prin alte oraşe, diversificăm educaţia ce o primim şi întorşi “acasă” devenim oaia neagră a familiei. Ciudat pentru că defapt evoluţia te duce fără să doreşti la diversificare pe plan educaţional, emoţional etc. Cu alte cuvinte, pretenţiile, ambiţiile, aşteptările familiei, când se bazează pe o informaţie insuficientă sau nepotrivită cu noi, subiectul, ajung să facă obiectul unei grave neînţelegeri.
Părinţii sunt oare conştienţi din prima, puşi în faţa noului, că al lor copil a crescut şi că el ca şi om, viu, pe acest pământ, din naştere are dreptul să fie cum o vrea domnul sau după cum doreşte el? Slabe şanse, pentru că acum citind ideea asta ei poate se gândesc la asta, dar în primă instanţă gafează cu reacţii ce uneori dor când în loc de reproşuri ai vrea să primeşti susţinere, completare (gen sfaturi).
Eu sunt de mult timp oaia neagră a familiei, Jorjette a devenit de curând o oaie neagră. Ceea ce m-a lămurit este asemănarea dintre concepţii. Devii o oaie neagră atunci când pui dezvoltarea personală şi dorinţa de a experimenta viaţa fără limite, pe primul plan. Astfel apar schimbările, deosebim clar că unele “învăţături” nu sunt pentru noi, că eventual am trăit în frică şi minciună, când eram mici noi cei originali ne ascundeam şi afişam ce vroiau ei să audă sau să vadă, că am ascuns sau am renunţat la plăcerile noastre pentru familie, şi o dată înţelese profunzimea conştientizărilor, apare în noi o idee ce sună cam aşa:
“Eu, sunt viu. Îmi este vital să pot trăi. Cică o fac, dar conştient fiind, oprindu-mă pentru o clipă, privindu-mă în oglindă, mă văd cam palid şi cam nefericit. De ce oare? De unde vine nefericirea mea? Trăiesc eu oare fără limite? Sunt liber eu ca să trăiesc precum sunt liber să respir? Ce pot să fac ca să înţeleg ce înseamnă viaţa pentru mine, ce înseamnă lumea, de ce sunt eu aici, la ce viitor mă înclin?”
Or spune unii că sunt filozofii, dar pentru mine şi Jorjette sunt chestii reale. Noi ne întrebăm când vine vorba să facem o chestie. Ne chestionăm şi sufletul şi mintea, şi dăruim acestei intenţii o energie căci apoi vom şti clar ce este de făcut.
Uneori trăiesc iluzia unei realităţi clare, şi când mă opresc din ceea ce fac, din gândurile vechi, realizez că este altfel totul, ca atunci când stai cu ochii închisi, auzi în jur că se pretrece ceva, îţi formezi păreri şi impresii în minte, iar când deschizi ochii realizezi mai clar ce se întâmplă defapt. Asta înseamnă să fii conştient de viaţa ta, să treci realitatea prin toate simţurile posibile, în orice moment. Să nu stai doar în minte când mergi pe stradă, ci să auzi, să miroşi, să vezi. Să nu judeci doar cu mintea un om, ci să îl treci prin inimă, prin emoţii …
O viaţă am şi nu am de gând să o trăiesc altfel decât vreau eu, că e a mea şi nu sunt viu acum decât pentru mine! Poate de asta sunt oaia neagră a familiei mele!
Lasă un răspuns