Cum te aduce alchimia aproape de Dumnezeu Creatorul?

Astăzi pare să prevaleze ideea conform căreia chimia ar fi “fiica” alchimiei, care, debarasată de zgura ei “superstiţioasă”, alchimia i-ar fi dat naştere. Lansată la sfârşitul secolului al XlX-lea de savantul Marcellin Berthelot, această idee nu este cu totul falsă:

“Operaţiile reale pe care le făceau alchimiştii, scrie el în Les Origines de l’alchimie (1885), le cunoaştem pe toate şi le repetăm în fiecare zi în laboratoarele noastre, căci ei (alchimiştii) sunt, în această privinţă, strămoşii noştri şi precursorii noştri practici.”

Nu este nici o îndoială asupra acestui fapt. Astfel, s-a găsit materialul pe care îl foloseau “adepţii”, s-au putut chiar reconstitui laboratoare întregi, care se pot vedea la Muzeul National German din Munchen.

Despre falșii alchimiști – au descoperit alchimia si au facut abuz

Confuzia între alchimişti şi “prealchimişti” a fost întreţinută, în mare parte, de existenţa suflătorilor în foaie, numai buni (după adevăraţii “filozofi hermetici”) să mânuiască foalele ca să aţâţe focul în cuptor. Suflătorii nu căutau decât să se îmbogăţească, încercând să facă aur. Ei nu aveau alte preocupări.

Mulţi prinţi au fost astfel păcăliţi de “făcătorii de aur” fără scrupule. Cu totul alta este preocuparea adepţilor. E vorba nu numai de a transmuta metalul obişnuit în aur, dar şi de a se transforma ei înşişi prin munca din laborator (laborare), dar mai ales prin cea din orator (orare).

Deviza pe care şi-o transmit din generaţie în generaţie alchimiştii este în acest sens foarte semnificativă: Lege, lege, relege, ora, labora et invenies – Citeşte, citeşte, reciteşte, roagă-te, munceşte şi vei găsi!

De aceea, accentul este pus pe etapele succesive ale unei asceze psihice şi spirituale practicate de operator. În lucrarea atribuită lui Basil Valentine şi tradusă de Canseliet, Cele douăsprezece chei ale filozofiei, autorul scrie:

“Într-adevăr, dacă Creatorul a vrut să dea veritabila ştiinţă şi cunoaşterea ei necomună, aceasta s-a întâmplat cel puţin unora care condamnă minciuna, care îndrăgesc adevărul, îl caută, destinaţi artei, cu o inimă sensibilă şi care, înainte de orice, fără ipocrizie, îl iubesc pe Dumnezeu şi, din acest motiv, i se roagă lui.”

Regăsim aceeaşi elevare de spirit la un adept din anii 20, Grillot de Givry (Le GrandOeuvre):

“Coordonează deci toate acţiunile tale şi toate impresiile tale ca să formezi un ansamblu armonios perfect. Străduieşte-te să dobândeşti extrema luciditate a înţelegerii. Întoarce-te de la ceea ce murdăreşte vederea. Nu asculta ceea ce întinează urechea. Exaltă în tine sentimentul personalităţii pentru a te strădui s-o absorbi în sânul Absolutului.”

În acelaşi timp, textele insistă, de-a lungul secolelor, asupra “practicii perseverente a procedeelor materiale ţintind reuşita Marii Lucrări: calcinare, sublimare, fuziune, cristalizare, distilare” (Serge Hutin, Histoire de l’alchimie, Marabout Universite, 1971).

Alchimia este o cale, una spre eliberare, iluminare, excelenta spirituala

Ceea ce trebuie înţeles este faptul că alchimia e hotărât monistă şi că ea profesează unitatea în cadrul materiei şi al domeniului spiritual. Diferitele faze ale transmutaţiei metalice corespund punct cu punct gradelor de excelenţă spirituală la care a ajuns adeptul. Mercurul filozofal, elixirul de viaţă lungă, aurul etc. sunt tot atâtea expresii care trebuie luate la propriu şi, totodată, la figurat: ele sunt iluminarea eliberatoare.

“Practicând, după cum scrie Serge Hutin, alchimia materială, adeptul va vedea deci dezvăluindu-se în miniatură legile secrete ale naturii; adevărat demiurg, el va obţine totodată posibilitatea de a acţiona asupra lor. Să transforme, să regenereze materia; în paralel să transforme şi să regenereze fiinţa umană decăzută…”

În prefaţa la  Biblioteca filozofilor chimişti (mijlocul secolului al XVII-lea), alchimistul britanic Joseph Salmon precizează:

“Cei care sunt destul de fericiţi posedând această rară comoară, oricât de răi şi vicioşi ar fi fost mai înainte, se schimbă în obiceiurile lor şi devin oameni de bine; astfel încât, socotind că nimic pe pământ nu merită afecţiunea lor şi nemaiavând nimic de dorit pe această lume, ei nu mai suspină decât după Dumnezeu şi după preafericita eternitate şi spun precum profetul: «Doamne, nu-mi mai rămâne decât posedarea gloriei Tale pentru a fi pe deplin mulţumit.”

Aşadar, rezultatul chimic (în sensul modern al termenului) pe care îl obţine adeptul nu contează sau, mai degrabă, nu constituie un scop în sine. Chiar aşa îl înţelege un vechi text chinez:

“Ei [profanii] au crezut că era vorba de a face aur cu pietrele. Nu e o sminteală?”

Daca ai ajuns pana aici, poti continua cu partea a doua: Alchimisti renumiti.

Partea 2