Probabil că nu considerarea Eului ca “un factor intern care conduce din umbra” reprezintă soluţionarea complicatelor probleme psihologice ale individului, ci integrarea lui în structurile personalităţii. Contribuţii importante şi mult mai echilibrate in psihologia Eului le aduce Erik Erikson care introduce conceptele de ego identity (identitatea Eului) şi ego qualities (calităţile Eului). Primul pune accent pe identitatea de sine (mai ales a adolescenţilor), celălalt pe calităţile ce-i permit omului să se opună şi să triumfe asupra hazardului, să depăşească crizele sociale şi să-şi dezvolte personalitatea.
Deşi “psihologia Eului” a devenit, după cum constată Erich Fromm, “cea mai influentă şi mai prestigioasă în interiorul mişcării psihanalitice”, observăm că ea nu-şi propune depăşirea psihanalizei, ci doar completarea şi revizuirea ei. Mai mult decât atât, nu este vorba de o revizuire de fond, dialectică, cum o denumeşte Fromm, ci de una ortodoxă, adică a spiritului său şi nu a conceptelor.
“Ortodoxia conservă învăţăturile în forma lor originală, le apără de critici şi de polemici, dar le reinterpretează, pune accentul pe lucruri diferite sau operează adăugiri pe care pretinde a le fi găsit deja în cuvintele maestrului”. O revizuire severă a sistemului freudian, o scoatere din “criză a psihanalizei” ar fi constat tocmai în coborârea adâncă în structurile inconştientului, în fondarea fenomenelor patologice pe care le produce societatea tehnologică cibernetizată, care au luat locul impulsurilor secuale de care vorbea Freud.
Conformismul “psihologiei Eului” i-a determinat pe unii analişti s-o taxeze ca reprezentând “un regres în raport cu esenţa psihanalizei” (E. Fromm) sau ca o “etapă sterilizată şi regresivă” (S. Nacht). Aşa stau lucrurile dacă “psihologia Eului” este raportată la psihanaliză, dacă o raportăm însă la problematica generală a Eului trebuie să reţinem şi să apreciem eforturile făcute pe direcţia surprinderii unităţii coerenţei şi continuităţii Eului, ca şi pe cea a sublinierii funcţiilor adaptive ale acestuia.
Cele spuse mai sus sunt citate din cartea “Eul şi personalitatea” scrisă de Mielu Zlate.
Avem nevoie de psihologia Eului?
Subliniez ideea că psihanaliştii creed că Biserica păstrează un secret pur al înţelegerii fiinţei umane şi că manipulează lumea interpretând şi aplicând brutal adăugiri şi falsităţi ce au la bază aceste “învăţături în forma lor originală”. Criza psihanalizei nu va putea fi depăşită decât în momentul în care aceşti intelectuali vor înceta să mai observe şi să mai analizeze acest EU, iar prin introspecţia individuală vor începe să accepte şi să trăiască la propriu manifestările esenţei interioare, ca punct de reper, acel ceva din noi care poate observa, simţi, analiza, acţiona, adică sursa şi nu o formă a ei.
Totul poate începe de la întrebarea “Cine sunt Eu cel care spune, observă, analizează, simte, acţionează pe baza ideii că Eu sunt? Cine sunt Eu cel care susţin că Eu sunt?”
Lasă un răspuns