Ispita faustiană şi responsabilitatea omului modern

Încă de la începuturile existenţei sale, omenirea a avut mereu tendinţa să caute şi să identifice pe diverse căi miracolul vieţii pe pământ cu toate rosturile şi scopurile sale. Abordarea teologică, filosofică, biologică sau istorică a fiinţării umane în univers a cunoscut diverse oscilaţii în cultura omenirii privind originea, valoarea şi sensul existenţei omului pe pământ.

Conform Revelaţiei divine, care este sursa de cunoaştere cea mai complexă a fiinţei umane, omul este prin excelenţă o fiinţă personală, primind de la Dumnezeu ca dar prin actul creaţiei “chipul Său” şi fixându-i-se “asemănarea cu El” ca o împlinire personală, liber decisă şi realizată. Acest lucru conferă omului o demnitate excepţională în cadrul lumii create, cu misiunea plenară de a colabora cu Dumnezeu şi a contribui la îndeplinirea lucrării Sale în creaţie.

Din nefericire, în zilele noastre, ne confruntăm cu o acută criză existenţială, generată atât de îndepărtarea omului de Dumnezeu, cât şi de îndepărtarea omului de sensul şi valoarea propriei personalităţi. El nu mai ştie să fie “microcosmosul” creaţiei şi renunţă astfel uşor la lucrarea de cultivare şi îngrijire a “grădinii” Creatorului, în favoarea unei exploatări exacerbate după bunul plac.

Dezumanizarea omului în pragul celui de-al treilea mileniu prin reactivarea păcatului adamic, primeşte chipul morţii ca stare absurdă şi tragică, în care lipsa cunoaşterii şi traiul pătimaş depersonalizează încălcând demnitatea şi libertatea celui care poartă “chipul” lui Dumnezeu. O serie de atitudini reprobabile, precum utilitarismul egoist, consumul de droguri, erotismul exacerbat, practica avortului şi a eutanasiei, primesc blasfemic marca libertăţii şi a drepturilor omului.

Dar cea mai grandioasă provocare şi grozăvie cunoscută recent în istoria umanităţii este tentaţia de clonare a fiinţei umane, care urmăreşte încadrarea artificială a omului în rândul lucrurilor manipulate tehnico-ştiinţific. În această privinţă, arhimandritul Iuvenalie Ionaşcu, unul dintre specialiştii ortodocşi în bioetică, precizează: Omul modern nu e destul de matur pentru a respecta persoana umană. Mai mult decât în alte epoci, sunt atâţia “irozi” care scot sabia, făcând adesea victime între proprii fii. Această persecuţie împotriva omului e una dintre consecinţele societăţii secularizate, care-l vede pe om închis în imanenţa spaţio-temporală a psihicului şi a materiei, iar dacă e constrâns să-i accepte sufletul, nu-i găseşte acestuia din urmă rosturile, nici nu pricepe modul în care acesta se articulează cu existenţa sa pământească. Pentru că Dumnezeu a fost demult izolat în transcendenţa Sa, eliminat până şi din taina naşterii vieţii umane, omul devine tot mai mult pentru om o materie informă, chiar dacă i se prezintă ca un aparat destul de complicat. Rămâne totuşi la discreţia sa, ca un rebus ce trebuie descifrat, după care, o dată misterul dezlegat, să poată dispune corectarea şi chiar eliminarea lui. (Ispita faustiană – aspecte ale bioeticii contemporane în lumina ortodoxiei)

Ideea principială cu care se pleacă în abordarea tehnicilor de inginerie genetică, şi mai ales în ceea ce priveşte clonarea umană, este supoziţia deşartă că omul ar putea fi creator de viaţă. O credinţă evident absurdă, căci prin tehnica clonării nu se produce viaţă, ci se prelucrează viaţa, omul neputând ontologic să creeze viaţă prin mijloacele sale. Dumnezeu este singurul creator al vieţii, El a creat totul “ex nihilo”, iar omul nu poate face nimic altceva, decât să prelucreze sau să multiplice ceea ce este creat. Fiinţa umană nu va putea niciodată să creeze nici măcar o singură celulă vie, pentru că ea însăşi este o creatură şi nu un creator.

Mai mult, nici măcar tehnica clonării nu este o invenţie a raţiunii şi a ştiinţei omului, căci procedeul există ca lege a naturii în lumea vegetală la numeroase specii de plante (licheni, unele ciuperci, alge şi ierburi subacvatice), care se clonează singure, asigurându-şi continuitatea ca specie. Aceste clone naturale lăsate de Dumnezeu au existat de când lumea şi au dat frâu liber imaginaţiei omului, care şi-a propus experimentarea “fabricării” unor clone artificiale realizate prin voinţa şi inteligenţa sa autonomă.

Numai că nu ştiinţa a creat codul genetic al vieţii, ci atotînţelepciunea lui Dumnezeu; tehnologia, de fapt, nu creează, ci copiază; nici ştiinţa nu creează, ci descoperă creaţiile deja existente în lume. (PS Dr. Irineu Pop Bistriţeanul, Curs de Bioetică). Deci, omul nu poate elabora noi legi ale naturii, ci doar le poate prelucra şi combina pe cele existente, ceea ce înseamnă o încălcare flagrantă a ordinii creaţiei cu posibile consecinţe dezastruoase pentru bunul mers al vieţii.

Problema îmbunătăţirii rasei umane prin clonare eugenică implică importante aspecte de natură etică şi morală. În primul rând, este vorba despre manipularea persoanei prin încălcarea libertăţii şi demnităţii ei ontologice, căci prin această tehnică omul vrea să fie fabricat mai mult după criterii – dorinţe şi necesităţi – umane, decât după chipul lui Dumnezeu. (Dr. George Stan, Teologie şi bioetică). Adică este “fabricat” ca orice obiect, ca orice lucru. Mai mult, se doreşte îmbunătăţirea firii umane cu gene provenite de la diferite animale, fapt care ne pune în faţa unor “hibrizi” sau “mutanţi”, cu îngrijorătoare malformaţii genetice. O să mai păstreze, oare, aceste creaturi calitatea de fiinţe umane purtătoare a chipului lui Dumnezeu?

Eruditul mitropolit Ioannis Zizioulas al Pergamului, punând “voia lui Dumnezeu” ca limită a intervenţiei omului în natură, reliefează într-un discurs două probleme etice de importanţă majoră în privinţa clonării: diferenţierea speciilor şi unicitatea persoanei. Diversitatea speciilor este, desigur, după voia lui Dumnezeu, iar dacă omul intervine în aceasta prin transplant genetic, nu organic, atunci este vorba despre o intervenţie iresponsabilă împotriva voii lui Dumnezeu, care pe toate le-a aşezat într-o rânduială “bună foarte”. Ne este teamă – spune I. Zizioulas – nu doar pentru că aceste posibilităţi sunt existente, ci şi pentru că ele pot deveni de nestăpânit în viitor şi de rău augur. Transplanturile sunt un tărâm periculos atâta timp cât nu e stabilită o limitare. Fiinţele mitologiei (sirenele, centaurii) se pot dovedi realitate dacă se realizează încrucişarea între specii prin transplant cu material genetic. Pericolul acestui tip de manipulare este dublu: violarea integrităţii formelor de viaţă create şi amestecul iresponsabil al omului în procesul micro-evolutiv al selecţiei naturale, care poate micşora fondul genetic cu consecinţe nebănuite pentru umanitate şi buna funcţionare a naturii.

Prin clonarea omului se atentează grav la existenţa absolută, irepetabilă, unică şi ireductibilă a persoanei umane. Fiecare om are valoarea sa personală şi este de neînlocuit, iar prin clonare devine o copie, unul între mai mulţi, o cifră sau un lucru, încetând să mai fie persoană în înţeles ontologic. Iar în privinţa omului, persoana şi nu natura este o chestiune de prioritate existenţială, căci el este unic prin ceea ce este ca şi conştiinţă, nu prin caracteristicile sale naturale şi prezintă interes ca individualitate personală, nu ca natură biologică.

Aici apare problema cea mare a clonării, în mentalitatea care atribuie întâietate însuşirilor naturale, văzând în om doar haina, nu şi conţinutul fiinţei lui care contează în mod decisiv. În această atitudine greşită îşi face loc treptat dispreţul faţă de valoarea persoanei, care seamănă în bună măsură cu mentalitatea bolnavă de tip totalitar, ce poate folosi clonarea ca o armă în urmărirea propriilor interese.

Un alt specialist ortodox în bioetica contemporană, părintele Prof. Dr. John Breck, concluzionează într-o conferinţă referitor la clonare: Problema şi motivul pentru care nu sunt de acord cu clonarea umană este că ne postăm pe ceea ce eu numesc o pantă alunecoasă. În momentul în care faci un lucru, tendinţa este de a merge până unde se poate. Deci, vom clona cópii pentru ceea ce se vor numi “scopuri bune”. Odată ce acest lucru va fi acceptat în mintea oamenilor, va fi posibil ceea ce deja s-a făcut, anume de a crea clone semiumane, care vor avea rol de sclavi. Îi vom programa să fie obedienţi, vom elimina orice capacitate reflectivă, le vom da numai atâta inteligenţă cât să poată îndeplini anumite funcţii, dar nu să se răzvrătească, să pună întrebări şi acest lucru mi se pare principalul pericol. Dacă va fi să ajungem chiar până în acest punct, umanitatea se va trezi confruntată dramatic cu problema propriei ei identităţi. Ea se va defini nu în raport cu Dumnezeu, maximul de umanitate transfigurată, ci în raport cu aceste creaturi semiumane. Scara valorilor morale nu ne va mai orienta în sus, ci din ce în ce mai jos. Să ne rugăm lui Dumnezeu şi să lucrăm, prin trezvie şi atitudine, ca lumea noastră să nu devină cea mai rea dintre toate lumile posibile…