Relaţia dintre logica şi psihologia a fost considerată iniţial o relaţie foarte strânsă. Deoarece psihologia nu se constituise ca disciplină de sine stătătoare, cea mai mare parte a studiului proceselor cognitive era efectuat de către filosofi; iar pentru aceştia, logica reprezenta ştiinţa raţionării.
Conştientizarea şi teoretizarea separaţiei dintre psihologie şi filosofie s-a realizat spre sfârşitul secolului al XIX-lea, dar noua cercetare din psihologia raţionării nu a reuşit să clarifice relaţia dintre logica şi gândire.
Pentru filosofi, în schimb, devenea din ce în ce mai clar că logica nu presupunea procese mentale. Începând cu secolul al XX-lea, poziţia cea mai des întâlnită, atât printre psihologi, cât şi printre filosofi, era aceea că logica ar fi o disciplină normativă: ar asigura criteriile în funcţie de care validitatea raţionării poate fi evaluată.
De aceea, o mare parte din cercetarea raţionamentului deductiv a fost îndreptată către compararea modului obişnuit de raţionare al oamenilor cu prescripţiile logicii (în special cu regulile de inferenţă). Iar ceea ce s-a constatat în cercetările empirice a fost că multe persoane fără pregătire logica raţionează greşit (nu consideră valide argumente care, din perspectiva teoriei logice sunt valide sau consideră valide argumente care nu sunt valide).
Însă aceleaşi persoane, în viaţa obişnuită pot raţiona fără prea mari probleme (pot urmări argumentele celor din jur, pot formula ei înşişi argumente, deduce concluzii din premise sau infera alte enunţuri pornind de la cele pe care le au).
Semnalarea frecventelor erori de raţionare în rândul subiecţilor supuşi diverselor experimente a fost interpretată iniţial ca o dovadă a caracterului non-logic al gândirii umane.
Orientarea aceasta s-a schimbat abia începând cu anul 1962, când Mary Henle îşi publică articolul: „On the Relation Between Logic and Thinking”, unde argumentează că situaţiile în care oamenii obişnuiţi par a trage concluzii nevalide nu sunt dovezi de ilogicitate.
Ceea ce în mod obişnuit am considera erori de raţionare, ar fi de fapt, urmarea unor neînţelegeri ale cerinţelor problemelor ce trebuie rezolvate, a modificării premiselor silogismelor (prin reformularea premiselor existente sau adăugarea altora noi), astfel încât înţelesul acestora se schimbă sau a faptului că subiecţii nu reuşesc să distingă între concluzia validă din punct de vedere logic şi cea adevărată din punct de vedere factual.
Dacă logica ar descrie modul nostru obişnuit de raţionare (nu doar atunci când suntem testaţi într-un experiment psihologic, ci şi atunci când gândim spontan, când rezolvăm probleme în viaţa de zi cu zi), cum s-ar explica apariţia contradicţiilor, a erorilor de diverse tipuri? Pe de altă parte, dacă logica nu ar fi descriptivă, ci doar prescriptivă şi ar oferi criterii de validitate a raţionamentelor, atunci, ea ar avea în vedere modul în care ar trebui să gândim chiar dacă, de cele mai multe ori nu o facem; şi atunci, cum s-ar mai explica situaţiile în care oamenii raţionează corect?
În cadrul experimentelor există mai multe moduri de a formula problemele: subiectului i se prezintă cele două premise ale silogismului şi o listă de concluzii, din care trebuie aleasă concluzia corectă sau, doar premisele silogismului, el trebuind să formuleze, în caz că se poate, concluzia care decurge din ele sau, i se prezintă silogismul întreg (premisele plus concluzia), fiind întrebat dacă respectiva concluzie decurge sau nu, în mod necesar, din premise.
De asemenea, atunci când se urmăreşte felul în care ne reprezentăm grafic propoziţiile silogismelor, în cadrul experimentelor ni se pot indica mai multe diagrame, cărora le-au fost puse în corespondenţă anumite propoziţii, cerându-ne să decidem pentru fiecare diagramă dacă este sau nu o reprezentare corectă a propoziţiei respective sau, ni se poate cere să trasăm chiar noi diagrame care ar reprezenta adecvat relatiile dintre termenii silogismului.
Silogismul categoric are o simplitate structurală (este format din trei propoziţii categorice, în care figurează doar trei termeni – subiectul concluziei, predicatul şi termenul mediu, există doar patru moduri de dispunere a termenilor în premise, deci patru figuri silogistice). Acest tip de raţionament deductiv are un număr finit şi destul de mic de forme valide, posibilitatea reprezentării intuitive prin metode grafice şi este un raţionament prezent în discursul comun (chiar dacă nu întotdeauna în chip explicit).
Folosindu-se de inferenţele silogistice, psihologii au căutat formularea unui răspuns satisfăcător la întrebarea dacă oamenii sunt sau nu „raţionali”, dacă într-adevăr gândesc logic atunci când sunt supuşi diverselor experimente.
O primă posibilitate de a răspunde la întrebarea dacă oamenii realmente gândesc logic este cea non-logica, potrivit căreia oamenii nu sunt deloc raţionali şi tind să acorde o importanţă prea mare unor aspecte irelevante din punct de vedere logic (de exemplu, sunt interesaţi de „atmosfera” pe care o creează premisele unui silogism în detrimentul figurii acestuia).
O a doua variantă este cea raţionalistă, potrivit căreia oamenii gândesc logic, chiar dacă nu deţin toate mecanismele sofisticate de raţionare ale logicienilor sau filosofilor. Iar între aceste extreme, se situează perspective potrivit cărora deciziile de a răspunde într-un anumit fel sunt determinate parţial de procese logice (înnăscute sau dobândite), parţial de procese non-logice.
Din cadrul perspectivelor non-logice se poate analiza ipoteza “efectului de atmosferă” (sau ipoteza atmosferei) formulată pentru prima oară de Robert Woodworth şi Saul Sells într-un articol din 1935 şi teoria conversiunii sau transformării. Potrivit celei dintâi, subiecţii ignoră figura silogismului atunci când decid asupra validităţii unui raţionament şi aleg o concluzie cu o formă similară formei premiselor. Teoria conversiunii sugerează că oamenii fără pregătire logica interpretează toate propoziţiile categorice, inclusiv pe cele universal afirmative şi particular negative în aşa fel încât, dacă sunt adevărate, atunci şi conversele lor sunt adevărate.
Potrivit teoriei regulilor abstracte, pornind de la premisele unui raţionament, subiecţii inferează concluzia în urma aplicării unor reguli abstracte (de tipul modus ponens, modus tollens, regulilor silogismelor etc.) pe care le au în minte. Altfel spus, aplică, în funcţie de situaţie, una sau mai multe reguli mentale (ce corespund regulilor logice) şi formulează concluzia sau o aleg din variantele existente pe cea corectă.
Teoria lui James Erickson, precizează că raţionarea silogistică a oamenilor este explicată prin apelul la „modele mentale” izomorfe diagramelor lui Euler. Adepţii Teoriei lanţului tranzitiv consideră că subiecţii experimentelor îşi reprezintă conţinutul premiselor într-un limbaj simbolic, iar concluzia o formulează în urma stabilirii setului final de reprezentări. Teoria lui Allen Newell presupune reprezentarea de către subiecţi a premiselor unui silogism într-o formă simbolică ce corespunde diagramelor Venn din logica.
Teoria modelelor mentale propusă de Philip Johnson-Laird, are o aplicabilitatea mai mare decât teoriile formulate anterior şi are predicţii se confirmă în experimente. Potrivit autorului, atunci când trebuie să raţionăm silogistic, ne reprezentăm stările de lucruri descrise în premise, adăugăm cunoştinţe generale relevante în contextul formulării silogismului şi pornind de la acest model, raţionăm.
De asemenea, teoria a fost conturată mai bine pornind de la şapte exigenţe sau obiective, formulate de Johnson-Laird, pe care orice teorie despre raţionare, în opinia autorului, trebuie să le satisfacă. Se va observa în acest fel, că teoria modelelor mentale explică modul obişnuit de raţionare al oamenilor şi apariţia erorilor, diferenţele dintre oameni în privinţa abilităţilor inferenţiale şi modul în care copiii dobândesc abilitatea de a face inferenţe valide. În plus, se va constata că teoria este extensibilă, că admite raţionalitatea oamenilor, elucidează misterul inventării logicii şi are aplicaţii practice în predarea abilităţilor de raţionare.
De asemenea, în urma unei priviri mai atente, pe de-o parte, asupra modurilor în care cei lipsiţi de pregătire logica raţionează zi de zi, asupra diversităţii şi complexităţii acestor moduri, iar pe de altă parte, asupra rigorii ce li se cere subiecţilor experimentelor şi regulilor ce ar trebui respectate pentru a raţiona corect, se poate constata că nu este nimic paradoxal în discrepanţa dintre raţionările de zi cu zi şi cele din experimentele psihologice. Iar în lumina acestei noi perspective asupra punctului de pornire al cercetărilor psihologice (aşa numitul paradox al raţionalităţii) ipotezele şi teoriile psihologice privitoare la raţionarea silogistică pot fi reevaluate.
Sursa: Iancu Luiza Mihaela – Logic şi psihologic în raţionamentul silogistic
Lasă un răspuns