Fotonul se nascuse în interiorul unui soare rosu. Energiile clocotitoare îi dadusera viata lui si celorlalti asemenea lui. Erau multi. Atât de multi încât nu mai încapeau in cuptorul neostoit asa ca trebuise sa plece.
Simtea cum interiorul cuptorului devenise neîncapator. Apareau în fiecare fractiune de secunda altii. Trebuia sa plece. Si fotonul plecă. Pentru totdeauna.
Fotonul era o picatura de lumina. Era viteza pura acum, strabatând spatiul în linie dreapta catre capatul universului. Nu putea altfel. Fotonul era doar o cuanta minuscula, un produs al energiilor enorme care se desfasurau în interiorul soarelui tata. Dar acum era singur. Si nu se putea opri. Niciodata. Traiectoria sa rectilinie si uniforma era singurul sau scop.
Trecuse deja pe lânga planetele care orbitau alene în jurul soarelui rosu. Lasase în urma alte câteva aglomerari de praf si roci întunecate. Fotonul gonea în continuare. Nu întâlnise nimic pe drum. Altii nu fusesra tot atât de norocosi. Nimerisera planetele, rocile, orice urma infinitezimala de materie îi opreau din drum si erau reflectati spre alte destinatii. Dar el era norocos. Deocamdata.
Lasa în urma galaxia. O caracatita uriasa. Se rotea si ea, bineînteles. Si se îndrepta, încet, spre aceeasi destinatie. Dar nu o sa-l ajunga vreodata. Se misca prea încet. De fapt, statea pe loc în comparatie cu fotonul. Acesta nu pierdea vremea deloc. În plutirea sa rapida între galaxii reusise sa se descurce. Nu patise nimic si zborul sau nu fusese frânt. Undeva, departe era o alta galaxie. O mare aglomerare de stele, mult mai mare decât cea pe care de abia o parasise. O multime de sori incandescenti care iradiau miliarde de miliarde de mici frati ai sai, identici. Însa nu avea timp de pierdut. Si, oricum, nici nu putea sa îsi schimbe drumul. Era condamnat sa mearga înainte, fara sa oboseasca vreodata.
Plutirea continua. Fotonul lasase în urma alte si alte corpuri ceresti. Si continua sa zboare…
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Milioane. Oricum, cine stia cât trecuse de fapt? Fotonul continua sa zboare neabatut spre capatul nevazut al Universului. În tot acest timp sorii explodasera, altii se nascusera, pe unele planete viata înmugurise iar pe altele disparuse. Cometele faceau turele lor periodice si asteroizii se învârteau aleator pe traiectoriile lor ciudate. Universul se continea pe sine însusi. Însa acum se întâmplase ceva. Din nou.
Undeva, unde drumul picaturii de lumina pornita dintr-un soare rosu se va intersecta cu o stea batrâna, un enorm meteorit desprins dintr-o enorma planeta muribunda se deplasa. Nu atât de rapid ca fotonul. Nu. Dar îndeajuns de puternic încât sa ajunga lânga steaua sa. Din ciocnirea acestor doi giganti a rezultat o noua entitate. Enorma si monstruoasa. Atragea absolut totul. Nimic nu mai reusea sa scape de enorma anomalie cosmica. Încet, totul începu sa se miste inexorabil catre acel punct din spatiu. Si totul fu acoperit de întuneric.
Fotonul zbura în continuare. Pentru el nu conta faptul ca se întâmplau toate aceste lucruri. Nu conta nimic. Doar drumul sau rectiliniu. Capatul Universului parea acum la fel de departe ca la început. Dar, oricum, nu conta. Va ajunge si acolo.
Au trecut anii. Sute de ani. Mii. Fotonul îsi continua zborul sau neabatut. Chiar daca în fata sa se întindea acum o perdea groasa de întuneric. Si o subtila forta de atractie începu sa îsi faca efectul. Traiectoria sa începu sa se curbeze usor. La început totul fusese doar o parere. Însa forta crescu si drumul se schimba. Chiar daca parea de necrezut, fotonul îsi schimbase traiectoria fara sa fi atins ceva material. Si acum plutea direct catre masa întunecata, a carei forta crestea vertiginos, pe masura ce se apropia. Si nu putea face nimic. Decât sa se îndrepte spre lumina cea neagra care acopera totul.
Entitatea era aproape saturata. Universul îsi încetase expansiunea si acum se retragea usor. Si asta din cauza luminii negre care îl cotropea inexorabil. Acum începea din nou. Se întâmpla.
Fotonul îsi continua goana nebuneasca spre centrul întunecat. Alaturi de el materia se sublima în forme din ce în ce mai subtile. Gravitatia strivea totul. Chiar si picatura de lumina se simtea, cumva, strânsa in niste chingi insuportabile. Se apropia din ce an ce mai mult de capatul drumului. Lumina neagra devenise deja atotstapânitoare. Universul se redusese la un enorm si aproape imposibil de înteles creuzet. Fortele enorme strivisera totul. În întuneric nu mai exista decât lumina neagra. Clocotitoare. În asteptare.
Fotonul cadea. Viteza lui crestea din ce în ce mai tare. Chiar daca parea imposibil, se misca din ce în ce mai repede. Infinit de repede. Si atunci lovi cu putere ochiul de întuneric. Masa critica deveni exploziva. Entitatea se întoarse înauntrul ei si erupse apoi, împrastiind semintele unui nou univers. Fotonul fusese samânta. Noul univers aparuse. Printr-un nou Big Bang…
Lasă un răspuns