Maeştrii deghizării: arta supravietuirii în medii ostile

“Un univers nemilos”, ar putea să afirme miliarde de vieţuitoare care îşi riscă viaţa în fiecare secundă! Fiindcă duşmanul se află întotdeauna în apropiere. şi când forţa nu este de nici un ajutor, rămâne şiretenia. A imita pentru a-ţi înşela duşmanii, a te deghiza: o mare artă, extrem de rafinată pe tot parcursul evoluţiei, si anume arta supravietuirii.

A mânca şi a nu fi mâncat – iată teribila sfidare căreia trebuie să-i facă faţă zi de zi toate aceste creaturi. Şi în 3,5 miliarde de ani, evoluţia a experimentat cam tot ce se poate imagina în materie de tehnici de atac şi apărare.Gheare, ace, ciocuri, spini, cleşti, otrăvuri – nu au fost toate acestea prezente în permanenţă pe câmpurile de luptă? Şi totuşi, cel mai sigur mijloc pentru a nu fi urmărit şi ucis este… să nu fii observat. Deghizarea a devenit arma secretă a celor fără apărare. Dar şi prădătorii au înţeles repede acest lucru şi… s-au adaptat. Să te poţi apropia şi să-ţi iei adversarul prin surprindere – ce fericire să fii invizibil!

Camuflajul sau arta de a trece neobservat

Cum poţi recunoaste un animal? După forma generală, după culoare… Pentru a deveni invizibil este suficient să-ţi “dizolvi” silueta în mediul înconjurător, adoptând pentru început tenta generală a obiectelor din jur. Aşa procedeaza, de exemplu, leul sau gazela, a caror culoare gălbuie a blănii se confundă perfect cu iarba savanei. Dar, pentru ca magia să funcţioneze, tebuie ca decorul să nu se schimbe! Or, foarte rar se întâmplă ca de-a lungul anotimpurilor natura să rămână neschimbată. La munte, de exemplu, zăpada modifică radical culoarea peisajului. Dar totdeauna există o apărare: potârnichea albă, de exemplu, îşi pierde odată cu venirea toamnei penajul brun din timpul verii pentru a se acoperi cu pene albe, care o vor face invizibilă în faţa vulpilor şi lincsilor, la căderea primei zăpezi.

Se simte bine în pielea sa!

Caracatiţa are pielea netedă, dar la nevoie, dacă se află pe un fund stâncos, poate să o deformeze şi să producă un fel de negi, asperităţi, care îi accentuează camuflajul. Evident, ar fi bine să-ţi poţi schimba culoarea de atâtea ori de câte este nevoie.Dar puţine specii sunt capabile de o asemenea performanţă. Caracatiţa se numără printre cei aleşi.

Pielea sa conţine mai multe straturi de celule specializate: în primul rând leucoforele, care retransmit întreaga lumină şi dau pete albe; apoi iridoforele, care descompun şi reflectă culorile în tonuri albastru-verzui; urmează cromatoforele care conţin atât pigmenţi bruni, cât şi pigmenţi negri, galbeni, portocalii sau roşii. În jurul lor – şiruri de muşchi care le acţionează în voie. În acest fel, caracatiţa poate să disperseze sau să concentreze sub formă de puncte, pigmenţii de pe pielea sa. Şi să obţină o gamă de culori suficient de variate pentru a se camufla în orice peisaj submarin…

Arta supravietuirii – Copie la indigo

Performanţele insectelor în acest sens sunt încă şi mai bune. Unele din ele împrumută efectiv aparenţa unui obiect oarecare din mediul înconjurător – floare, frunză, rămurică, nervuri etc. Cea mai cunoscută este o coleopteră care poate împrumuta culoarea ramurei pe care stă şi al cărei corp seamănă cu un băţ. Ea rămâne imobilă în timpul zilei, ceea ce o face practic invizibilă. Unele insecte “actionează” singure, altele însă “joacă” în echipă. O familie de ploşniţe americane, care au un fel de ac lung pe carapace, au obiceiul de a se aşeza una lângă alta pe tulpina plantelor, dând senzaţia unei ramuri acoperite cu spini.

Bricolaj

Există şi vieţuitoare care, deşi seduse de ideea de camuflaj, nu au fost dotate în mod natural pentru asemenea acţiuni. Şi atunci au fost nevoite… să se descurce, confecţionându-şi singure propria deghizare. O specie de crab, de pildă, taie cu cleştii săi bucăţi de burete pe care le plasează apoi pe carapace cu ajutorul picioarelor posterioare. Buretele se va încrusta acolo, crescând încet, încet şi acoperind până la urmă complet crustaceul pe care îl va pune astfel la adăpost de inamici…

Şi plantele…

S-ar putea crede că plantele nu au nevoie de deghizare, într-atât sunt ele de prolifice. Există însă medii ostile, unde viaţa este grea. În acest caz, camuflajul se poate dovedi un atu decisiv. O plantă care creşte în deşertul Namibiei stochează apă în ţesuturile sale. Riscul este că ar putea astfel deveni o pradă uşoară pentru ierbivorele însetate, dar ele reuşesc să nu se facă remarcate deoarece seamănă cu nişte pietre… I se mai spune şi piatra care trăieşte.