Oglinda magica

Orice suprafaţă care reflecta lumina şi care are proprietatea de a lăsa să apară imagini este o oglinda magică. În “furia expresiei” care îi caracterizează când este vorba de a clasa fenomenele, specialiştii divinaţiei împing foarte departe neologia.

Astfel, găsim sub pana lor termeni precum lecanomanţia, arta berilistică, cristalomanţia, hidatoscopia, hidromanţia, hidroscopia, catoptromanţia etc, în vreme ce este suficient “să dispunem de o oglinda sau de vreun obiect strălucitor: eventual, suprafaţa apei într-un pahar, într-un izvor sau într-o fântână. Fixarea privirii pe suprafaţa strălucitoare face să apară, în general destul de repede, halucinaţii vizuale care pot fi interpretate într-un sens divinatoriu” (Gwen Le Scouezec).

La mare cinste în timpul Evului Mediu (a devenit emblema vrăjitoriei), oglinda a făcut încet-încet loc altor suporturi, bunăoară cristalomanţiei sau divinaţiei prin globul de cristal… Se cuvine, de altfel, să distingem în catoptromanţie oglinzi albe şi oglinzi negre.

Sticla, globurile de cristal, berilul, spada, suprafeţele şlefuite ale fildeşului, ouăle, mineralele şi pietrele preţioase în general, ochelarii etc. aparţin primei categorii. Celei de a doua – unghiile lăcuite cu negru strălucitor (onihomanţie), fundurile de cratiţă cu negru de fum, palmele date cu cărbune de lemn etc.

Divinatia prin oglinda

Divinaţia prin oglinda e însoţită, în mod obişnuit, de un întreg ritual care favorizează punerea în condiţie şi starea hipnoidă, cerute de această artă. Ghicitorul Mariei de Medici, Cosme Ruggieri, folosea o oglinda magică pe suprafaţa căreia, se spune, regina îşi citea nenorocul.

“Magicianul scrie cu sânge de porumbel bărbătuş, spune Gilette Ziegler în Histoire secrete de Paris (Stock, 1967), pe oglinda, cuvintele: Jehovah, Miftatron, Elohim, Adormi, aruncând la fiecare cuvânt un praf de şofran pe plită, apoi plimbă deasupra acesteia oglinda; apoi o acoperă cu o pânză şi o aşează pe fereastră, pentru a atrage lumina nocturnă.

După o scurtă rugăciune, el desenează, cu o bucată de lemn carbonizat, un cerc dublu pe sol şi plasează în el un craniu, o tibie, o pisică cufundată în somn hipnotic şi o mică lampă care, singură, va lumina încăperea. Într-o casoletă ard mentă şi ricin. Cam după o oră, Ruggieri ia oglinda.

Îngerul Anael a răspuns, probabil, căci regina vede apărând pe oglinda şlefuită silueta fiului ei Francois, abia distinctă, care se învârteşte o dată şi dispare. Cea a lui Charles, mijlociul, se învârteşte de paisprezece ori înainte de a păli şi de a se stinge. Henri, al treilea fiu, face aceeaşi mişcare de cincisprezece ori şi pare să se aplece asupra unui corp întins.

Apoi, în timp ce pisica se trezeşte şi miorlăie lugubru, o altă fantoma apare în oglinda, dar nu este fantoma celui de al patrulea fiu al ei, ci un om de alt sânge, Conde sau regele de Navarra. Regina scoate un geamăt: această viziune îi confirmă ceea ce i-au arătat deja măruntaiele puilor sacrificaţi de Ruggieri: cei trei fii ai ei vor domni, dar fără să lase urmaşi. Neamul Valois este condamnat.”

Folosirea catoptromanţiei a persistat, multă vreme, în folclorul slav şi maghiar, încă în secolul al XIX-lea, tinerele rusoaice, curioase să cunoască chipul viitorului lor soţ, puneau, una în faţa celeilalte, aproape de două lumânări, două oglinzi în care, după ce spuneau: “Fie ca acel ce-mi va fi soţ să-mi apară!” ele puteau să-l contemple în voie.

În Ungaria, tinerele îşi satisfăceau curiozitatea nu în noaptea de Crăciun, ci în cea de Sfântul Silvestru. Ele scufundau o oglinda în apa unui izvor şi ţineau o lumânare aprinsă în mână. Chiar la miezul nopţii, imaginea apărea. (Lumina pâlpâitoare a flăcării, undele pe care le făcea apa, ora şi ziua, totul contribuia la obiectivarea dorinţei lor celei mai mari.)

Mulţi misionari şi foşti coloni relatează fapte analoge şi mai recente în legătură cu vracii africani. Pierre Fontaine, de exemplu (dar s-ar putea cita numeroase cazuri luate din literatura colonială), povesteşte cum un om de afaceri alb a reuşit să-i descopere pe concurenţii lui care foloseau procedee neloiale; şi nu numai el atestă că a văzut, în aburul care s-a format deasupra oglinzii aparţinând ghicitorului congolez consultat, chipul vinovaţilor; apoi a putut să-i identifice într-o fotografie apărută în presa locală puţin timp după aceea…

Mecanismul catoptromanţiei a fost descris începând cu secolul al XIV-lea de către istoricul arab Ibn Khaldun, cu o exactitate pe care toţi antropologii moderni o recunosc:

“…fixându-şi privirea pe un obiect cu faţă unică, ei (ghicitorii) o privesc cu atenţie, până când zăresc lucrul pe care vor să-l anunţe. Unele persoane cred că imaginea zărită în acest fel se formează pe suprafaţa oglinzii; dar ele se înşeală.

Ghicitorul sau consultantul său privesc fix această suprafaţă, până când ea dispare şi o perdea ca o ceaţă se interpune între ei şi oglinda. Pe această perdea se desenează formele pe care ei doresc să le zărească, şi aceasta permite ghicitorului să dea indicaţii fie afirmative, fie negative, despre ceea ce se doreşte să se ştie…”

Astfel, Ibn Khaldun a insistat asupra naturii halucinatorii a fenomenului, precizând că, la drept vorbind, suprafaţa reflectoare a oglinzii nu avea nicio importanţă, fiindcă nu în oglinda (cum se crede adesea) apar imaginile, ci între suprafaţa sa şi ochii ghicitorului (şi/sau ai consultanţilor săi).

Ibn Khaldun este cum nu se poate mai explicit: el notează că oboseala oculară provoacă un fel de ceaţă în care se desenează forme ce datorează totul preocupărilor subiectului care constituie o obiectivare a fantasmelor sale, interpretate într-un sens divinatoriu.