Vis la fel de vechi ca şi omenirea: să nu mori. Să trăieşti şi să renaşti. S-ar putea crede că reîncarnarea este numai o credinţă inerentă religiilor din Orient sau din Extremul Orient. Chiar eronată, cât de consolantă ar fi ea!
În prefaţa la cartea sa 20 cas suggérant le phénomène de réincarnation (Sand, 1985), Dr. Ian Stevenson, de la Universitatea din Virginia (Statele Unite), declară, cu o circumspecţie întru totul ştiinţifică, că el “consideră” aceste cazuri ca sugerând reîncarnarea, “nimic mai mult”. Şi precizează: “Toate prezintă puncte vulnerabile.
Fie că sunt văzute separat sau împreună, nici unul dintre ele nu pune în evidenţă o probă aparentă de reîncarnare. Singura mea concluzie, şi de departe cea mai importantă, este necesitatea de a aprofunda studiul unor cazuri analoge.” Mai mult. Autorul merge cu prudenţă până acolo încât, din cele şase sute de cazuri pe care le-a colectat, nu reţine decât douăzeci.
Şi totuşi… totuşi, de la vârsta cea mai fragedă, subiecţii pe care îi citează cercetătorul american îşi amintesc viaţa lor anterioară, fără a fi sub influenţa hipnozei. Şi nici nu sunt într-o stare secundară. Ei descoperă spontan amintiri dintr-o existenţă precedentă. Este frecvent, desigur, şi chiar normal ca un adolescent să nu se recunoască în familia căreia îi aparţine. Un adolescent sau un preadolescent îşi inventează adesea părinţi mai “glorioşi” sau o naştere mai nobilă.
Dar un copil de patru ani? Care, pe lângă toate, îşi aminteşte cu exactitate până şi numărul străzii unde locuiau cei pe care îi consideră părinţi “adevăraţi”? În lumina lucrărilor doctorului Stevenson, Helene Renard (L’Apres-Vie, editor Philippe Lebaud) a reţinut şapte criterii care pot trece drept dovezi de reîncarnare:
1. Copilul doreşte să-şi regăsească fosta familie, pe care o poate identifica precis. “El suportă, cu greu, să rămână în familia unde s-a reîncarnat şi vrea cu orice preţ să-şi regăsească vechiul cămin.”
2. El afirmă, cu încăpăţânare, că are o altă identitate decât cea pe care starea civila i-a conferit-o. O justifică de o manieră irefutabilă. Dar cu vârsta (spre zece ani), amintirile au tendinţa de a se estompa, probabil sub influenţa anturajului său, astfel încât la adolescenţă nu se mai identifică cu defunctul.
3. Obiceiurile, comportamentul, reacţiile sale sunt asemănătoare cu cele ale defunctului. Helene Renard citează cazul unui tânăr belgian, Robert, care s-a recunoscut în portretul unchiului său ucis în război. Fiind un excelent înotător, au vrut să-i filmeze performanţele: “Nu, nu, a strigat el. Aşa am fost omorât ultima dată!” Or, manivela aparatului făcea un zgomot asemănător cu cel al mitralierei. Era o reacţie spontană care corespundea exact cu comportamentul afectiv faţă de bunica sa şi, la un mod mai general, cu obiceiurile lui.
4. Copilul prezintă la naştere malformaţii şi semne ce nu pot fi explicabile prin ereditate. Urme de arsuri, de exemplu.
5. Face dovada unor talente, aptitudini insolite, unor cunoştinţe speciale care nu sunt corespunzătoare nici vârstei, nici mediului său. Iată ce răspuns ar trebui să se dea la multe întrebări legate de superdotaţi şi de copiii-minune.
6. Persoana respectivă posedă cunoştinţe istorice, o erudiţie pe care cercetări ulterioare vin adesea să o confirme. Aşa s-a întâmplat cu o anume doamnă Smith care, contrar părerii istoricilor, afirma că este convinsă că sutana preoţilor catari era albastră, nu neagră. Un istoric a descoperit ulterior, într-un registru al Inchiziţiei, că doamna Smith avea dreptate.
7. “Reincarnatul” recunoaşte locuri, oameni, obiecte pe care, în mod normal, el nu poate în nici un caz să le recunoască. Astfel, din 57 de declaraţii ale unui copil consemnate cu exactitate de Dr. Ian Stevenson, 47 au fost confirmate.
Lasă un răspuns