Am observat o chestie foarte interesantă (cred că şi alţii au observat acest lucru) – femeile de la o vârstă destul de fragedă încep să se plângă sau să se preocupe de faptul că îmbătrânesc. Putem spune ca apare sindromul imbatranirii premature. În loc să spună că au mai adăugat un an (şi bărbaţii fac asta uneori, dar se preocupă mai puţin), spun “am mai îmbătrânit cu un an”. Aud femei la 40 de ani spunând că “sunt bătrână” şi le întreb “Dar cele de 80, 90 chiar 100 de ani cum sunt?” ele râd, dar refuză să accepte că ceea ce gândesc despre ele chiar are efect asupra lor.
“Suntem ceea ce gândim, tot ceea ce suntem ia naştere din gândurile noastre, cu gândurile noastre construim lumea!” spune Buddha.
Sindromul imbatranirii premature
De ce le este frică femeilor să îmbătrânească, astfel încât au dezvoltat o fixaţie pentru acest lucru – “vai, îmbătrânesc”, “vai, am părul alb, ce bătrână sunt”, “vai, am riduri”- se plâng mereu, îşi plâng de milă. Încerc să aflu o cauză sau mai multe (sper să mă ajutaţi)…frica de a pierde aprecierea celor din jur, frica de moarte, frica de singurătate (dacă se consideră bătrâne, se simt mai puţin acceptate, deci este un risc de a rămâne singure), criza vârstei a 2-a, neacceptarea propriei persoane?
După cum bine aţi observat, şi faptul că femeile evită de multe ori să-şi spună vârsta – fac acest lucru tot pentru că se simt bătrâne şi le este ruşine.
Am prietene care atunci când au împlinit 20 de ani au plâns că ele încep să îmbătrânească şi în acel moment chiar mi-am pus întrebarea ce se întâmplă cu ele, prin ce anume trec de le este o aşa frică să îmbătrânească.
Eu de fiecare dată mă bucur la ziua de naştere – e ca şi cum aş trece la un alt stadiu, e o evoluţie – fiecare an din viaţa mea, fiecare zi îmi aduce ceva nou, iar gândul de îmbătrânire este departe de mine.
Spuneţi-mi, vă rog, ce anume vă face să vă simţiţi bătrâne/bătrâni sau vă gândiţi deja la bătrâneţe?
Lasă un răspuns