Memoriile de închisoare ale lui Teodor Dutu

Acestea ar fi emblema memoriilor de închisoare ale lui Teodor Dutu, „După 50 de ani. Amintiri despre cei care nu mai sunt” (2 vol. Buzău, Editura „Alpha M.D.N.”, 1999), aşa cum le zărea din „prepeleac”-ul său de la „România literară” (nr. 5, 9-15 feb. 2000, p. 18) Constantin Ţoiu, fost coleg de clasă al autorului la liceul „Dr. Ioan Meşotă” din Braşov.

Argumentele deciziei de a adăuga bibliografiei literaturii penitenciarelor „caietele” sale sunt când de provenienţă clasică – „historia magister vitae” („dacă uitarea este un dar de la Dumnezeu, care ne ajută să trăim mai uşor, numai memoria greşelilor făcute ne împiedică să le mai săvârşim”), când moderne, cu o nuanţă argheziană („E-ndreptăţirea ramurei obscure / Ieşită la lumină din pădure…” : „…dreptul la amintiri nu-l au doar Sf. Augustin, N. Steinhardt, Goethe, Crainic, Gyr sau, în definitiv, toţi cei care, de la Malraux la Cellini, au umplut rafturile bibliotecilor cu mărturiile lor, ci şi oricare dintre zecile de mii de …escu care au strâns în trupurile lor, ca pe un privilegiu, amarul tuturor îndurărilor.”

Senzaţia încercată de autor este aceea că ar „copia nişte amintiri, scrise atunci, când trăiam egal sub suferinţă, egali în faţa perspectivei morţii sau a supravieţuirii, doar prin ceea ce aveam să lăsăm, frumos sau urât, în urma noastră”. Memorialistul este dublat de un moralist, de un narcisiac (aproape) al demnităţii deţinutului politic; din acest unghi promite a consemna, despre tovarăşii de suferinţă, din care unii în viaţă şi în funcţii înalte : „amintirea lor, iar despre ei numai atât cât nu poate fi evitat. (…) Eu refuz să-mi ascund amintirile chiar dacă este vorba despre mituri în formare sau despre mituri vechi ce doar se păstrează.”

Cine a fost Teodor Duțu?

NU NE PUTEŢI ÎNCHIDE PE TOŢI

Teodor Dutu s-a născut la 8 mai 1923, la Buzău, în familia unui mecanic ceferist; începe liceul în oraş, printre colegii şi cunoscuţii „hasdeeni” de atunci numărându-se şi poeţii Ion Caraion şi Al. Lungu, şi îl termină la Braşov, unde aerul ionizat/ozonizat putea să-i stopeze o afecţiune pulmonară. Constantin Ţoiu şi-l aminteşte drept un „lunetist” cu dioptrii serioase, care îşi soma colegii, la un fel de revistă de front, să spună ceva spre a-i recunoaşte după timbrul vocii.

Absolvent al Facultăţii de Drept din Bucureşti, la sugestia unui cunoscut peneţist buzoian, acceptă să devină unul din „infiltraţii” partidului în Direcţia Generală a Poliţiilor şi va fi repartizat comisar la poliţia judiciară din Satu Mare; va cere transferul la Buzău şi, în urma unei audienţe la Eugen Cristescu, căruia îi prezintă în alternanţă demisia, obţine satisfacţie („Doamne, cum mi-am forţat destinul şi cum am căutat cu lumânarea necazurile”, glosează memoralistul).

Din 1948, Teodor Dutu va începe, datorită vederilor sale politice, lungul şir al sezoanelor de infern; încercând să saboteze maşina de fabricat deţinuţi a regimului nou instalat, va fi angrenat în lotul „Pajura Neagră” care, pe principiul bulgărelui de zăpadă în rostogolire, „a prilejuit Siguranţei arestarea a peste 250 de oameni iar tinerei şi bravei justiţii muncitoreşti să judece şi să împartă cu generozitate vreo 50 de condamnări.”

Simulacrul de judecată s-a desfăşurat sub sloganul ce traducea unul din principiile dictaturii proletariatului : „NU LEGEA IMPUNE DREPTATEA; CI DREPTATEA NOASTRĂ DEVINE LEGE”. Acuzatul recuză apărătorul din oficiu, scriitorul Ionel Teodoreanu, din motive de „imagine” : „Nu vreau ca în anii de suferinţă care mă aşteaptă, să-mi fie silă de idolii mei din copilărie.” Pe un perete de la baia din arestul Internelor de la Bucureşti cineva scrijilise : „Nu ne puteţi închide pe toţi, suntem prea mulţi, suntem cât neamul.”

NUMĂRUL 9121

Din momentul condamnării, Teodor Dutu notează: „nu voi mai fi un personaj, ci, aşa cum îmi atrăsese atenţia grefierul, un număr – 9121.” Vor urma Jilava, Uranus, Aiudul, Făgăraşul (aici se încheie memoriile tipărite), din nou Aiudul şi minele de plumb şi uraniu din Maramureş (Cavnic şi Baia Sprie). Nimerit în grădina supliciilor instituită de sistemul totalitar, condamnatul va avea tăria, condiţiile şi timpul la dispoziţie (9 ani) să facă un „cifru”, în înţelesul heraldic al cuvântului, în ceea ca s-ar numi conduită penitenciară.

Savel Rădulescu, fost diplomat şi apropiat al lui N. Titulescu, coleg de celulă, „un foarte cumsecade părtaş de suferinţă” şi un realist evaluator al situaţiei politice, îi încredinţase în arestul de la Jilava una din cheile de supravieţuire ale deţinutului de cursă lungă : „Va veni o vreme – spunea el – în care nu vom mai putea depăşi încercările la care vom fi supuşi, nici cu tăria fizică, nici cu cea cerebrală, ci doar cu aceea de caracter.”

O sumă de întâmplări cărora le-a fost când actant şi când martor au confirmat acest percept; la Aiud a văzut sfârşitul generalului Macici, care nu şi-a dat sufletul până nu a obţinut iertarea unor camarazi, deţinuţi şi ei, faţă de care, pentru depoziţiile făcute instanţei, se simţea vinovat; moartea părea să-i fi survenit „nu fiindcă, după ani de degradare fizică , nu mai avea resurse să se împotrivească unui abces în gât, ci, mai cu seamă, fiindcă – deşi nu arătase niciodată – hotărârea de a i se retrage dreptul la respect, ucisese de mult în el dorinţa de a trăi în desconsiderarea celorlalţi”.

Aşa cum pentru personajul Zahei al lui Voiculescu „orbenia este şcoala lui Dumnezeu”, pentru Teodor Dutu carceralitatea va fi un curs (postuniversitar) al demnităţii.

UN ALMANAH GOTHA AL INTELIGENŢEI NAŢIONALE – ZARCA

Din mai 1949 numărul 9121 se adaugă inventarului din Zarca Aiudului, aflându-se în societatea a „212 inşi (…) din care, după doi ani rămăseseră jumătate” (în momentul redactării memoriilor, mai trăiau maxim zece). Populaţia penitenciarului se compunea din următoarele loturi:

• cel al generalilor şi ofiţerilor condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii, al legionarilor (între care şi profesorul G. Manu, supranumit „Domnul Enciclopedie”),
• al celor din Mişcarea Naţională Română, al ziariştilor (Crainic, Petre Strihan, Romulus Seişanu, Romulus Dianu, Al. Hogaş, Gyr),
• al fruntaşilor P.N.Ţ.

Prin „pritocelile” practicate de administraţie (frecventa schimbare a ocupanţilor unei celule, metodă ce avea drept scop plasarea turnătorilor), Teodor Dutu are prilejul de a cunoaşte „oameni de mare valoare, uriaşi ai culturii noastre, pe care orice popor s-ar fi mândrit să-i aibă – S. Rădulescu, Manu, R. Gyr, Crainic, Micescu, Petrovici, Botez şi, mai ales, Mircea Vulcănescu”, cel căruia mai toţi cei din Aiud îi recunoşteau calitatea de „cel mai strălucitor dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol”, sfârşit în închisoare în 1952.

Memoralistul crede că numai pentru distrugerea acestuia singur comunismul ar fi meritat un proces şi imaginează o arcă de salvare a spiritelor, gândind „ce ne-ar fi lăsat Vulcănescu dacă s-ar fi putut sustrage blestemului Carpaţilor săi odată cu Cioran,Ionescu sau Eliade, sau dacă l-ar fi ajutat pe Ică Antonescu în ideea de a depune în Elveţia sumele necesare salvării a 100-200 de intelectuali români, şi s-ar fi îndurat să plece, sau, măcar, ar fi putut să trăiască aici, în burta leviatanului, atât timp cât au trăit după eliberare Crainic, Ţuţea sau Noica.”

Ca un adagiu la versul lui Crainic – „Unde sânt cei care nu mai sânt” -, autorul amintirilor adresează mâhnite interogaţii: „Unde e (unde o fi?) manuscrisul celor trei volume din « Curg apele tulburi » ale (sic!) lui Alexandru Hodoş? Unde e prelegerea lui Istrate Micescu despre « Conceptul de proprietate la români » stenografiată de Ilie Rădulescu (Lăptărie) de la Porunca Vrenii, în vara anului 1948, la Aiud şi încăpută probabil pe mâna securităţii. (…) Unde sunt poemele, ciudatele şi scurtele poeme ale desperării flămânde pe care devitalizatul (doar în doi ani)Tonegaru le halucina între trei polonice de zeamă din Zarca…”

O „ARHONDOLOGIE” PERSONALĂ

În pofida paralizantuluii prestigiu al celor mai mulţi dintre „pensionarii” Zarcăi, Teodor Dutu are propria sa ierarhie, care, de multe ori, nu coincide cu cea instituţionalizată „afară”. Tânărul „arhendolog” mărturiseşte: „eu acordam tuturor oamenilor de o anumită situaţie intelectuală consideraţia de care se bucurau « oficial ». După ce îi cunoşteam, însă, erau mulţi cărora le retrăgeam « oficialul » meu respect”, pentru că „între bagajul lor cultural şi înzestrarea lor morală era o prăpastie, greu de trecut cu vederea”.

Memoralistul pare unul dintre camilpetrescienii halucinaţi ce „au văzut idei”, un detectiv de carenţe caracteriale, un cenzor drastic al glisărilor în ticăloşie. Aceasta în pofida unor repetate declaraţii de modestie („eu, care nu am fost decât întâmplător nimerit în acel conclav de vârfuri intelectuale, politice, etc., neavând decât meritul de a fi ţinut locul pe prici unui alt adevărat puşcăriaş de elită”). Pâlpâirea unui caracter, indiferent din care parte a baricadei venea (un titoist, deci un om al stângii, adus la ananghie de însuşi sistemul în care credea, un legionar, etc.) era îngăduit şi preţuit pentru cele bune ale sale, pentru solidaritatea în apărarea demnităţii deţinutului politic.

Nu au fost uitaţi nici deţinuţii de drept comun simţitori la suferinţa aproapelui : „Ar fi incorect dacă nu aş menţiona că Tili (Raicovici-n.n.), Gică Nebunu, ţiganii lăutari şi alţi infractori de drept comun din Buzău ne-au ajutat (…) Şi chiar dacă celor mai mulţi dintre noi această solidaritate le repugna, nu ştiu pe unul care să o fi refuzat (-o)”. Există un moment în care rigiditatea autorului se dovedeşte extremă, atunci când Constantin Tonegaru, „ins de o debilitate fizică îngrozitoare, cu cel mult 30 de centimetri distanţă între umeri la cei peste 190 înălţime”, cu o înfăţişare de „schelet ambulant” va cere ţiganului polonicar „încă un pic de ciorbă”.

Naratorul îi impută gestul întrucât „era nedemn şi compromiţător ca el, un laureat al unui premiu al Fundaţiilor regale, să cerşească mila unui ţigan criminal, chiar dacă aceasta i-ar fi putut salva viaţa”. Mai mult, împreună cu Al. Hodoş colegul de celulă, face un fel de calcul al rezistenţei „materialelor” şi ajung la concluzia că poetul „Plantaţiilor” ar putea răzbate cele patru luni cât mai avea de ispăşit „doar cu jumătate din ceea ce i se dădea”. Tragică, absurdă estimare; după eliberare Tonegaru n-a mai trăit decât foarte puţin.

DESPĂRŢIREA DE CRAINIC

Teodor Dutu a avut, totuşi, o mare slăbiciune, Nichifor Crainic; severele grile morale aplicate sieşi şi celorlalţi nu se mai aplică la fel de riguros, sub motivaţia că: „Dincolo de părţile discutabile ale omului Dobre Ion, dincolo de păcatele deţinutului Crainic, el avea să rămână pentru totdeauna în sufletul meu prin ceea ce îmi dăruise cu atâta generozitate”; este recunoştinţa tânărului învăţăcel faţă de maestru. Întâlnirea cu scriitorii de la „Gândirea” la Zarca i se pare un nesperat noroc, îi descoperă o mirifică ladă cu cărţi.

Prin ochii lui Crainic a văzut muzee, mari capitale, opere literare, a prizat impresii carcerale, ţinând, bineînţeles, de „demnitatea carcerală” (serioase rezerve faţă de unii fruntaşi legionari care, „cu dezinvoltura cu care altădată trăgeau la sorţi şi decideau echipele de sacrificiu ale morţii, trăgeau aici – poate la întâmplare? – echipele de turnători, cărora tot ei le comandau şi din polonicele furate de aceştia, în calitatea lor de plantoane, rezistau înfometării”).

Memoralistul a fost una din „dischetele” vii prin care Crainic şi Radu Gyr şi-au propagat poemele scrise în puşcărie. Căutând a-şi justifica într-un fel destul de mototolita reputaţie care o dobândise în condiţiile recluziunii, fostul teolog îi spunea : „suntem deopotrivă sub puterea Binelui divin şi a Răului satanic şi ce vină am eu dacă (aşa cum spui tu atât de des), de căpăţâna asta pleşuvă, atât de generos dăruită de Dumnezeu, diavolul a agăţat, într-o sinistră glumă, vreo zece metrii de intestin şi doi bojoci de bulibaşă, de care mă împiedic ori de câte ori mă încearcă teama că nu voi mai putea supravieţui puşcăriei.”

Marea admiraţie a lui Prin „pritocelile” practicate de administraţie (frecventa schimbare a ocupanţilor unei celule, metodă ce avea drept scop plasarea turnătorilor), Teodor Dutu are prilejul de a cunoaşte „oameni de mare valoare, uriaşi ai culturii noastre, pe care orice popor s-ar fi mândrit să-i aibă – S. Rădulescu, Manu, R. Gyr, Crainic, Micescu, Petrovici, Botez şi, mai ales, Mircea Vulcănescu”, cel căruia mai toţi cei din Aiud îi recunoşteau calitatea de „cel mai strălucitor dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol”, sfârşit în închisoare în 1952.

Pentru Crainic, nădejdea în opera pe care acesta ar fi putut să o scrie după eliberare (între lucrările promise se afla şi una ce „să pună punct, odată pentru totdeauna, conflictului dintre ortodoxie şi catolicism”), vor suferii graduale deteriorări în antumitatea scriitorului (colaborator la „Glasul Patriei”) şi, mai ales, în cariera postumă a manuscriselor acestuia (un masiv număr al revistei „Manuscriptum”, în 1996, şi al doilea volum al memoriilor intitulate „Zile albe, zile negre, 1997).

Accentele dramatice ale acestei „despărţiri de Crainic”, după consumarea tuturor alibiurilor şi circumstanţelor atenuante („Poate că el a avut totuşi îndrăzneala să îşi scrie opera, dar cei pe care i-a slujit refuză să i-o – sau ne-o – restituie. Poate că va fi transmis ceva din ea părintelui Stăniloaie, dar şi acesta a avut – zice-se – metrajul său de intestine…şi atunci?…ce mi-a rămas mie din Crainicul purtător de victorie?”), au gustul deşertăciunii, al cenuşii (« Rien que des cendres »), cum a spus pe o carte prietenul său neprieten, Pamfil Şeicaru…cenuşa lui Nichifor, ca şi cenuşa atâtor din visele noastre.”)

Lectura mult aşteptatului volum doi al cărţii „Zile albe, zile negre” îi provoacă „una din cele mai mari amărăciuni ale vieţii (…) de după eliberare” şi un uimit rechizitoriu: ”Cum e posibil ca un om cu prestigioasa memorie pe care Crainic o avea, să nu lase în urma sa decât 15-16 file de amintiri din 15 ani de suferinţă, din 15 ani de temniţă?

Cum este posibil ca dintre atâtea mii de fârtaţi de suferinţă pe care i-o fi avut în 15 ani, el să nu-şi amintească decât foarte sumar vreo 10 şi printre puţinii trataţi cu atenţie şi bunăvoinţă, să nu fie pentru el – antievreul mărturisit – decât evreul Brauner? Oricât îi va fi părut lui (atunci) Hary, cum de i-a rezervat o atât de mare atenţie, când despre Manu, Micescu, dar mai ales despre Vulcănescu, pe care-l admira, n-a scris nici un cuvinţel ?”

Sunt cel puţin două explicaţii: Brauner a pus pe note „acolo” nişte versuri ale poetului, ceea ce n-a făcut nici unul dintre cei pomeniţi, şi apoi o anumită calitate a materialului: Orwell spunea că „pentru fiecare există o tortură irezistibilă”, care, în cazul lui Crainic, „din păcate, fu una mai uşoară decât a altora, dar a fost irezistibilă pentru el.” Oricum, după cincizeci de ani, Teodor Dutu mai putea restitui, între multe altele, o strofă dispărută („a cincea, în ordinea veche”) dintr-un poem prin „prostia sau teama celor care au dus-o până la tipar.”

CHESTIUNEA EVREIASCĂ

Sunt şi pagini pe care le parcurgi cu oarecare consternare jenată, cele despre evrei. Între deţinuţii pe care i-a cunoscut s-au numărat: bancherul Blank, profesorul Gherman, doctorul Ghingold, comunistul autodidact Solomon Schwartz, Mişu Benvenisti, N. Kaner şi mai ales A. Vilman „un ziarist(…) al naibii de inteligent” şi atât de informat încât era capabil să obţină, într-o controversă pe teme religioase, „meci nul” în faţa lui Crainic.

În afara experienţei directe avusese „acces” la băncile de date ale altor întemniţaţi între care şi controversatul Radu Leca, fost împuternicit al lui Antonescu pe lângă Centrale evreilor din România (Mareşalul „îi privea pe evrei ca pe un portofel fără fund, la care avea de gând să apeleze fără reticenţe”).

Există, crede Prin „pritocelile” practicate de administraţie (frecventa schimbare a ocupanţilor unei celule, metodă ce avea drept scop plasarea turnătorilor), Teodor Dutu are prilejul de a cunoaşte „oameni de mare valoare, uriaşi ai culturii noastre, pe care orice popor s-ar fi mândrit să-i aibă – S. Rădulescu, Manu, R. Gyr, Crainic, Micescu, Petrovici, Botez şi, mai ales, Mircea Vulcănescu”, cel căruia mai toţi cei din Aiud îi recunoşteau calitatea de „cel mai strălucitor dintre intelectualii români ai primei jumătăţi de secol”, sfârşit în închisoare în 1952., un „rasism” semit, fără de care nu ar fi apărut nici antisemitismul.

Minoritarii cultului mozaic ar fi servit cu atât zel comunismul încât, cei ajunşi în spatele gratiilor „nu aveau nici o explicaţie acceptabilă la ura pe care o arătaseră neamului românesc în contul acestei colaborări”. Cei care-şi comemorau holocausturile aplicau – notează vituperant memoralistul – o lege monstruasă a talionului: „pretindeau pentru un dinte o dantură, pentru un deget un braţ, pentru un ochi vederea unui întreg contingent, pentru un copil – copiii tuturor grădiniţelor, pentru 2-3 familii – 2-3 generaţii”; viziuni de coşmar, împinse până la neverosimil.

Chiar şi admiraţia capătă, în cazul acestora, diferite îndoielnice clauze: „astăzi ştiu cu siguranţă că cel mai valoros dintre ei a fost Nicolae Steinhardt, care, până la urmă, nici nu mai ştiu sigur dacă a fost vreodată evreu (mozaic) necreştin.” Atunci când nu toptangizează, naratorul lasă să se întrevadă o paradoxală simpatie, ca în portretul lui Radu Gyr: „poetul Mişcării Legionare avea un cap cu profil de evreu.

Nasul uşor coroiat, ochelarii cu ramă neagră groasă, alunecaţi totdeauna puţin mai jos decât locul în care ar fi trebuit să stea, desenul bărbiei şi poziţia corpului discret înclinată într-o parte, felul lui blând şi întrebător în care îi privea pe cei din faţa sa, la care se adăuga înfăţişarea generală a corpului (înalt dar firav), cu spatele uşor încovoiat, îi dădeau, în ochii unui privitor neavizat, aerul unui evreu cumsecade, ajuns la ananghie fără vreo vină”.

„ECHIPA CU CARE TRECEM PRIN LUME”

Galeria portretelor şi schiţelor din memoriile lui Teodor Dutu, cuprinzătoare şi diversă, este, pentru mulţi dintre cititorii tineri la fel de uimitoare ca vernisajul expoziţiei unui pictor din Atlantida. Cine şi câţi nu au auzit de Savel Rădulescu, diplomatul („care rămânea tot timpul politicos şi tăcut, dar devenea, când îi câştigai încrederea, foarte comunicativ”).

Paul Avramovici, fost inspector de poliţie ataşat ministrului de externe (când acesta era Titulescu), cu „logic argumentatul său scepticism” asupra venirii americanilor, pictorul Sever Burada, fost comandant al pazei în lagărul de la Vapniarca, care îl va învăţa pe narator „primele litere din alfabetul supravieţuirii”, Al. Hogaş, poetul şi traducătorul din Baudelaire, generalul Pantazi „sincer în tot ce făcea şi spunea” dar dispreţuitor cu cei ce, „ajunşi în suferinţă, nu-şi purtau crucea cu demnitate”, avocatul şi poetul buzoian Dem.

Iliescu, datorită căruia a reuşit să beneficieze, o bucată de vreme, când era de o slăbiciune extremă, de ajutorul legionar (la hrana din puşcărie se mai adăuga aproape un kilogram de pâine adunat din dumicaţi de mărimea unui buric de deget dăruit de deţinuţii legionari), colonelul Mihai Gheorghiu, fost spion militar, condamnat, din confuzie, în locul altcuiva, cu treizeci de ani mai tânăr, şi care nu reclamase eroarea, continuându-şi (aşa îşi imagina) în acest mod o rentă viageră („Dacă, între timp, îi execut tizului meu condamnarea, el va apărea în viitor la cazier cu pedeapsa executată.

Când am să ies, am să-l pun să plătească cu vârf şi îndesat şi sunt sigur că o s-o facă, fiindcă, oricum, pentru doi ani de libertate oricine are (şi el are) plăteşte oricât. Acesta va fi venitul, afacerea care-mi va asigura bătrâneţea. Deştept, nu?) etc.

Întorcându-se cu memoria la Zarca, precum unul dintre supravieţuitorii vaporului „Titanic” ce şi-ar asuma misiunea de scafandru recuperator, Teodor Dutu aduce la suprafaţă şi policandre de cristal (versurile unor Radu Gyr, Nichifor Crainic) dar şi vase de noapte cu blazon (nu întotdeauna lizibil); şi nu chiar toate pe care şi le aminteşte. În tinereţe, ascultându-l pe Gheorghe Pop, unul din apropiaţii lui Maniu („Este mai de folos şi mai înţelept să-i părăseşti pe cei care-i urmezi, dacă nu-i mai înţelegi sau nu-i mai aprobi, decât să te plângi de ei sau să încerci să-i abaţi din rătăcirile lor.

Părăsindu-i, păstrezi, totuşi, o şansă să-i reîntâlneşti, după ce ei îşi vor fi consumat rătăcirea.”), şi-a luat un angajament faţă de sine. Ca în romanul lui Constantin Ţoiu, „Galeria cu viţă sălbatică”, există şi aici o (mai mult bănuită) „echipă cu care trecem prin lume”, acceptată, până la un punct de memoralist. De câteva ori (şi mai bine), punctul e pe cale de a fi depăşit.

Temperamentul coleric dublat de un ins iscoditor, dispus să întoarcă pe toate părţile piesele din dominoul politic de altădată şi, bănuim, cel actual, „comisarul” regretă că nu poate urma întru totul dictonul „Pereat mundus, fiat justitia” şi chiar îşi promite : „într-o zi voi îndrăzni, mai bine zis mă voi simţi obligat, să spun lucrurilor pe nume, oricât de urâte vor fi şi oricâtă ruşine îmi va fi după aceea”.

Aspiră, în felul său, la ceea ce năzuiau nişte tineri scriitori din anii cincizeci: înlocuirea „adevărului partinic”, cu „adevărul integral”. Se pare că nici adevărul nu poate beneficia de o „restitutio in integrum”; legea lui Ticu Dumitrescu, un alt cunoscut al autorului, o confirmă. Teodor Dutu are aerul acelor bătrâni grenadieri din garda imperială a lui Napoleon, supranumiţi „mormăitorii”, care nu se sfiau să arunce pe sub mustăţile albite în campanii, când şi când, dar nu à la Cambronne, acel „merde”.

CAMERAMAN AL CARCERITĂŢII

În nişte pagini prefaţatoare autorul ne previne : „Eu n-am să ascund niciodată (conştient) infirmitatea pe care mi-o dă neputinţa de a uita”. Tot acolo aminteşte de o scurtă întâlnire, prin 1954, cu deţinutul Ion Caraion , când, prevestindu-se în drum spre minele din Cavnic, i-a citat din Cicero („Cui dolet, meminit”) şi l-a întrebat: „Tu ai să ţii minte, Stelică?;-Da! Dar eu am să mă străduiesc să nu rămân prizonierul amintirilor legate de această suferinţă.”

Constatăm, în pofida părerii fostului 9121, că, deşi poate nu a „puşcărit” ireproşabil, nici Caraion nu s-a putut ţine de cuvânt. Volumul de versuri „Dragostea e pseudonimul morţii” (1980), ultimul apărut în ţară înaintea plecării, cuprindea şi un masiv şi explicit ciclu „Regii din Pont”, ce evocă lagărele de muncă de la Canal.

Autorul nu are pretenţia infailibilităţii memoriei dar reclamă: „să nu-mi fie pusă la îndoială sinceritatea mărturisirilor, nici măcar atunci când alţii vor fi păstrat altfel împrejurările relatate. „Este dreptul camaradului să ţină la „cadrele” trase de el, ştiind că pot exista şi alte filmări, din alte unghiuri, care nu-i pot anula abordarea, eseul. „Caietele” tipărite (deocamdată) se opresc la vara anului 1953; cam la jumătatea perioadei de detenţie. Restul, dacă mai sunt (şi ar fi bine să fie), vor fi tipărite postum.

Grav bolnav, Teodor Dutu nu a putut participa la lansarea cărţii; s-a stins din viaţă câteva zile mai târziu. Prin 1993, când a început să-şi scrie mărturisirile, ştia cu destulă siguranţă: „Amintirile acestea sunt, într-un fel, (…) toată averea mea şi nutresc teama că, atunci când le voi termina de scris, voi fi atât de golit şi sărac, încât nu voi mai avea din şi de ce să trăiesc.” Premoniţia, din păcate, a cam funcţionat. Dintre buzoienii care şi-au scris memoriile carceriale, şi i-am aminti pe Dumitru Mazilu, Petre Baicu,, Nicu Păun, Teodor Dutu este, de departe, cel mai viu şi mai interesant.