Despre Mănăstirea Slatina – Dimensiunile exterioare ale templului erau de aproximativ 56 m pe 110 m. Platforma pe care era înălţată clădirea (stilobatul) era sprijinită pe zece mari trepte (gradene), reprezentând până azi maximum de trepte (templele din teritoriul grecesc european nu aveau mai mult de trei gradene, cele din Asia Mica aveau ceva mai multe şi numai la Artemision au fost zece).
Noul templu avea 127 de coloane, din care 36 erau dispuse pe două rânduri, simetric, pe latura de răsărit şi cea de apus a templului, fiind sculptate în partea inferioară şi se sprijineau pe un dublu soclu alcătuit dintr-o bază cubică, având deasupra un tambur (cilindru), amandouă decorate cu basoreliefuri. Restul coloanelor laterale, dispuse câte 20 tot pe două rânduri, nu erau sculptate şi nici nu aveau soclul cubic. Coloanele mai aveau o particularitate care le făcea să fie unice în toată arhitectura greacă: aveau câte 40 de caneluri separate prin muchii, ca la coloanele dorice, în loc de 24 de caneluri separate prin fileturi, ca la coloanele ionice.
Materialul zidăriei era în întregime marmură albă provenită din carierele din apropiere. Vitruviu ne relatează într-o amuzantă istorioară cum au fost descoperite aceste cariere: „Pe când cetăţenii Efesului se gândeau să facă sanctuarul Dianei din marmură şi dezbăteau aprig dacă să aducă marmura din Paros, din Procones, din Heracleea sau din Taso, ciobanul Pixodar îşi păţtea turma prin acele locuri.
Doi berbeci, bătându-se, se întrecuseră unul pe altul iar unul din ei, luat de avânt, lovi cu coarnele stânca, din care sări o frântură foarte albă. Pixodar o luă şi, lăsându-şi oile pe munte, o rupse la fugă spre Efes unde ajunse tocmai când disputa era în toi. Văzând bucata de marmură, pe dată i-au fost oferite onoruri şi i s-a schimbat numele din Pixodar în Evangelus („veste bună”).
Și de atunci, în toate lunile, un magistrat al Efesului se duce în acel loc pentru a depune o jertfă iar dacă nu face acest lucru, primeşte pedeapsa”.
Pe lângă multe alte observaţii şi amănunte mai mult decât interesante, referitoare la toate materialele de construcţie utilizate la înălţarea templului (mortarul din marmură măcinată şi cernută, auripigmentul, chinovarul, argintul viu, aurul, lemnul de abanos, cedru şi chiparos etc.), Vitruviu reţine şi un aspect privitor la legiferarea raporturilor dintre arhitecţi şi administraţia cetăţii, cea care era chemată să gestioneze „banul şi treburile publice”, cum am spune azi: „În nobila şi marea cetate a Efesului, o lege fusese întocmită de străbuni, aspră dar nu nedreaptă.
Potrivit acesteia, când un arhitect primeşte spre execuţie o lucrare publică, el se învoieşte asupra mărimii cheltuielilor viitoare. După ce socoteala e încheiată, bunurile şi avuţia pe care le are sunt ipotecate magistratului până când lucrarea este terminată. Când cheltuielile se dovedesc a fi exact cele prevăzute, arhitectul este răsplătit prin decrete şi onoruri, recăpătându-şi bunurile. Dacă nu se adaugă mai mult de un sfert peste preţul stabilit, diferenţa e plătită din tezaurul public iar arhitectul nu este penalizat; dar dacă depăşirea este mai mare, banii sunt luaţi din avutul arhitectului. Fie ca zeii nemuritori să fi stabilit această lege şi pentru poporul român!
Nu numai pentru edificiile publice, dar chiar şi pentru clădirile particulare, căci nedestoinicii nu ar mai face fără pedeapsă prădăciunile lor”. (Măi să fie, s-ar zice că azi suntem mult mai înapoiaţi cu legile în domeniul construcţiilor – cel puţin noi, cei de pe malurile Damboviţei – decât efesienii de acum câteva mii de ani! Se vede treaba că zeii nu prea ţin cu noi…)
Lasă un răspuns