Masiv, lent, arborind o înfăţişare maiestuoasă, elanul este cel mai mare animal paricopitat din familia cervideelor. Trăieşte în nordul Europei, Suedia considerându-l chiar un fel de animal naţional. Este întâlnit, de asemenea, în Asia, de unde, probabil în timpul Perioadei glaciare, a ajuns în Alaska. De fapt, Alaska şi Nordul Canadei sunt acum “patria” acestui animal impunător.
Patru subspecii ale acestui “văr” al cerbului nostru trăiesc în pădurile mlăştinoase sau pe malurile râurilor. Cu o înălţime de aproape doi metri, o greutate care atinge 600 kg, masculul are coarne largi, late care pot avea 15-18 kg. Cocoaţa şi barba îi dau un aer aparte, înfricoşător şi comic în acelaşi timp. În fiecare iarnă, după perioada de rut, masculii îşi pierd coarnele care le reapar primăvara.
În timpul iernii pierd până la un sfert din greutatea lor, masculii trăind izolaţi, departe de femele şi de puii lor. Uneori, în această perioadă caută compania altor masculi dar în primăvară revin la cioporul lor, fiind apţi de împerechere în jurul vârstei de trei ani. Septembrie este luna lor glorioasa, cind se aduna în grupuri cu singurul scop de a se reproduce.
O luptă între doi elani este impresionantă. Orice intrus este alungat din teritoriul masculului care-şi păzeşte atât femelele şi progeniturile cât şi mugurii şi mlădiţele copacilor din teritoriu. Coarnele se izbesc, în timp ce luptătorii îşi păzesc capetele. Lupta este lungă, epuizantă şi victoria depinde nu numai de puterea animalului, ci şi de rezistenţa coarnelor, unde probabil calciul şi fosforul îşi spun cuvântul. De multe ori animalul nu moare în timpul bătăliei, ci mai târziu, datorită rănilor primite.
Carnea acestui animal este foarte preţuită, mai ales ficatul, despre care se crede că e tămăduitor. Coarnele sunt considerate, de asemenea, un trofeu, de aceea vânătoarea de elani a trebuit stăvilită printr-o legislaţie severă. Vânătorii au continuat să-i caute însă în locuri îndepărtate unde ajungeau doar călare, cu maşini, bărci sau avioane. Mulţi dintre aceşti uriaşi ai Nordului mor loviţi de trenuri sau maşini, de aceea numărul lor continuă să scadă.
Au, de asemenea, şi duşmani naturali. Numărul lupilor a scăzut şi el, după repetate şi iraţionale acţiuni de exterminare, dar uneori atacă elanul în haită iar acesta nu are nici o scăpare. Urşii grizzli, care, pe lângă rădăcini şi fructe de pădure şi peşte, sunt amatori şi de carne de elan; sunt destul de puternici pentru a ieşi învingători din orice luptă. Acest soi de lupte sunt însă rare, elanul scăpând de obicei cu fuga iar urşii mulţumindu-se uneori cu hoitul vreunuia, răpus în alte împrejurări.
Lasă un răspuns