Dacă există fiinţă vie care poate suporta orice, după cum susţine Eugéne Schneider, acesta este, indiscutabil, omul. Iar printre acestea se numără şi frigul.
Impotriva frigului se luptă nu numai cu veşmintele, cu adăpostul şi cu focul, ca şi cu alte mijloace de încălzire, ci mai înainte de orice, prin procesul de călire.
Vom da un unic exemplu pentru a ilustra ce reprezintă călirea organismului la frig. După cum ştiţi, oamenii îşi acoperă capul pe vreme de frig cu tot felul de obiecte vestimentare (căciuli, pălării, băşti, şepci etc.) deşi părul de pe cap, dacă este bine reprezentat, reprezintă un factor natural de protecţie cât se poate de eficient.
Din considerente însă ce ţin de buna funcţionalitate a ochilor şi urechilor, ca şi din considerente ce ţin de actul vorbirii, al masticaţiei, ca şi al respiraţiei, oamenii nu şi-au protejat niciodată faţa, pe bună dreptate identificată de către un scriitor german din secolul al XVIII-lea, G. Chr. Lichtenberg, cu suprafaţa cea mai pasionantă a pământului, fapt ce a contribuit, desigur, la extraordinara rezistenţă a acestei arii exterioare a organismului, atât faţă de frig, cât şi faţă de caldură.
Dar, progresiva tehnicizare a lumii, şi ridicarea existenţei umane la un confort din ce în ce mai ridicat, a distrus din anumite puncte de vedere unitatea originară dintre om şi mediul său natural de existenţa. Deprivarea organismului de o serie de stimuli, care au acţionat cândva asupra noastra ca frigul, căldura, umiditatea, vântul etc, au dus progresiv la fragilizarea făpturii umane, la transformarea ei într-o vietate moale, pufoasă, puţin rezistentă. Cu alte cuvinte, deprivarea de care vorbim a dus la transformarea omului într-o vietate de seră.
Boala însă, după cum ştim, reprezintă o umbră a acestor creaturi fragile de seră, lipsite de rezistenţă faţă de factorii de mediu, şi în special faţă de frig. Lipsa de rezistenţă a organismului ca urmare a necălirii suficiente a acestuia, îşi spune cuvântul mai ales în perimetrul vârstelor mici.
Acele mame care îşi cresc copiii în cultul fricii pentru frig, pentru apa rece ca şi pentru „curent”, cum zic ele la orice adiere de vânt, şi care atunci când îi scot la plimbare îi îmbracă ca pe nişte cosmonauţi, învelindu-le până şi gura cu fulare groase şi pufoase, şi îi inunda cu antibiotice pentru orice durere în gât sau răceala, le fac desigur un prost serviciu acestora. Ieşirea din acest impas – acela al fragilizării organismului – ne-o asigură numai procesul de călire.
Iar pentru ca acest proces să-şi dovedească pe deplin eficienţa, este nevoie să respectam cinci principii. Primul dintre aceste principii ţine de precocitate, aceasta însemnând că vom începe călirea încă din fragedă copilărie. Cel de-al doilea principiu tine de gradaţie, aceasta însemnând că procesul călirii trebuie să se facă în mod progresiv.
În virtutea celui de-al treilea principiu, al continuităţii, procesul călirii nu trebuie întrerupt mult timp, căci acest fapt duce la stingerea suportului fiziologic care asigură eficienţa acestui proces. În virtutea principiului variabilităţii, înseamnă că trebuie să alternăm între ei factorii de excitaţie. Şi, în virtutea ultimului principiu al călirii, al V-lea, înseamnă că vom practica acest proces în mod diferenţiat în funcţie de vârstă, sec, de gradul de sănătate al organismului etc.
Ceea ce trebuie de asemenea reţinut este că împotriva frigului se luptă nu numai cu veşmintele, ci şi cu psihicul, făcându-ne în mod constant o educaţie şi din acest punct de vedere.
Lasă un răspuns