De origine probabil persană, geomanţia a fost răspândită în toate ţările înrudite cu islamul, încă în Evul Mediu. Ghicitorul aruncă pietre (sau fructe uscate) pe sol unde trasează puncte. Rezultă diferite figuri ale căror combinaţii alcătuiesc baza pe care aceasta se sprijină pentru a răspunde la întrebarea pe care consultantul i-o adresează.
Aceste figuri, în număr de 16, se definesc astfel:
- aquisitis — simbolizând reuşita, creşterea;
- albus — purificarea, seninătatea;
- amissio — lipsa, pierderea;
- caput draconis — pacea, izbucnirea creatoare a forţelor instinctive;
- cauda draconis — discordia şi tot ce se opune lui caput;
- carcer — restricţia, izolarea, închisoarea;
- conjunctio — coordonarea, concordia, construcţia;
- fortuna major — regalitatea, onorurile, victoria;
- fortuna minor — reuşita obţinută pe căi lăturalnice şi frauduloase;
- laetitia — bucuria, binefacerea;
- populus — mulţimea, acţiunea dezordonată;
- puella — feminitatea, pacea, solicitudinea;
- puer — virilitatea, generozitatea, adulterul;
- rubeus — focul, sângele, pasiunea, războiul;
- tristitia — angoasa, scrupulele, disperarea, eşecul;
- via — încetineala, rătăcirea, contrarietatea…
Fiecărei figuri îi corespund un element şi un astru. Practicată de un adept priceput, această arta divinatorie poate să atingă fineţea de interpretare a tarotului şi a yi-king-ului.
Cu toate că numeroşi exegeţi europeni, printre care Heinrich Cornelius Agrippa, Christophe de Caftan, Cocles, Pietro d’ Abano, Robert Fludd, Giovanni Geber, Jean de La Taille, Guillaume de La Tay sonniere pentru secolele anterioare vârstei clasice şi alţii pană în zilele noastre, s-au aplecat asupra geomanţiei, aceasta rămâne, totuşi, o practică răspândita în Africa.
Lasă un răspuns