Cheile Salamandrelor – Pendulul celest

La elaborarea acestui capitol s-a ţinut cont că Mecanica Cerească a făcut paşi uriaşi în elucidarea unor structuri ale materiei şi acest lucru constituie un mare avantaj pentru mileniul nostru, deoarece s-a implementat un limbaj adecvat, care permite o mai bună mentalizare a Dimensiunii Hiperfizice care o include şi pe cea Fizică.

În Geneză ( 1. 3. ), Dumnezeu a spus : “Să fie Lumină”. Şi a fost lumină.

La sfârşitul secolului XIX, lumina era considerată drept undă elecromagnetică, pentru ca apoi în secolul XX, Albert Einstein ( 1879 – 1955 ) să afirme că lumina are caracter ondulatoriu şi corpuscular. Ulterior, teoria s-a extins şi în cazul electronului ce compune atomul fizic.

Fără a intra foarte adânc pe teritoriul Fizicii moderne, în formulele lui Max Planck ( 1858 – 1947 ) sau în capitolul efectului fotoelectric, ori a Efectului Compton ( Arthur Compton [1892 – 1962] ), ne vom opri puţin la experimentele lui John Wilhelm Ritter ( 1776 – 1810 ), William Hyde Wollaston ( 1766 – 1828 ) sau Joseph Fraunhofner ( 1787 – 1828 ).

După ce în 1801, William Herschel ( 1732 – 1829 ) descoperise radiaţiile infraroşii, iar Ritter pe cele ultraviolete, Wollaston la începutul anului 1802 observă în spectrul luminii solare nenumărate linii întunecate, dispuse neuniform de la un capăt la celălalt. El nu acordă importanţă acestor linii, crezând că ele reprezină un fel de graniţe între diverse culori. Ulterior, Joseph Fraunhofner le-a studiat amănunţit, în timp ce era preocupat de construirea unor lentile acromatice.

De aceea aceste linii întunecate au primit denumirea de linii Fraunhofner. El avusese nevoie de fapt, să cunoască curba de variaţie a indicelui de refracţie a lungimii de undă pentru sticlele dopate cu diverse elemente, pentru a obţine nu numai lentilele colorate, dar şi pe cele acromatice.

Pentru ridicarea unor astfel de curbe ( al indicelui de refracţie ), avea nevoie de surse de radiaţie monocromatice capabile de a reproduce cât mai bine aceleaşi mărimi, de la o experienţă la alta .

Utilizând o prismă înaintea căreia a plasat un colimator, putea diferenţia mai bine liniile întunecate, iar spectrul luminii albe l-a studiat cu ajutorul unei lunete. Instalaţia nu era altceva decât primul spectroscop, cu ajutorul căruia a găsit nişte puncte de referinţă, faţă de care el putea determina destul de precis lungimea de undă.

Primele observaţii le-a făcut în spectrul vizibil al luminii solare , unde constată că între cele şapte culori de bază existau liniile negre de absobţie. A continuat cu a plasa în faţa aparatului o lumânare şi a constatat că lumina galbenă corespunde liniei întunecate de separaţie, exact în acelaşi loc ca şi în cazul spectrului solar. Ulterior, el studiază liniile spectrale ale Lunii şi a unor stele şi constată aceeaşi corespondenţă a liniilor negre ca şi în cazul spectrului solar.

Ulterior , J. F. W. Herschel, fiul lui W. Herschel, introduce în flacăra unei lămpi cu alcool diverse cloruri ale unor metale şi observă prezenţa în spectrul luminii emise, a unui mare număr de linii colorate diferit, în funcţie de natura sării. Mai târziu, Wilhelm Bunsen ( 1811 – 1899 ), apoi Charles Wheatstone ( 1802 – 1875 ), se ocupă de analizarea unor spectre emise de gaze şi de arcul electric.

Anders Jonas Angstrom ( 1814 – 1874 ) şi George Gabriel Stokes ( 1819-1903 ) au observat egalitatea dintre lungimea de undă a liniei galbene din spectrul de emisie al Sodiului, inclusiv a liniei întunecate din spectrul de absobţie a luminii, care în prealabil străbătuse un balon cu vapori de sodiu.

De aici a apărut ideea că lumina se comportă ( vizualizând un model fizic ), ca şi un sistem mecanic oscilant ; o greutate atârnată de un arc, a căror oscilaţii trebuiesc menţinute pentru a intra în rezonanţă şi care să absoarbă radiaţiile emise de lungimea de undă, dând astfel naştere liniilor întunecate .

Ducând ideea mai departe, analogic, culorile iau naştere ca urmare a fenomelor de oscilaţie la diferite frecvenţe, dar cu lungimi diferite, iar liniile întunecate sunt oscilaţiile intrate în rezonanţă, undeva la periferia zonelor de oscilaţie.

Ocolind puţin noţiunile de fizică modernă pentru a arunca o privire în cartea “Evoluţia ocultă a Umanităţii”, semnată de C. Jinarajdasa ( 1875 – 1953 ) la sfârşitul sec. XIX, vedem că autorul ne prezintă modelul cosmogonic al vechilor Tradiţii indiene, care este foarte apropiat de noile concepte ale fizicii relativiste. Printre altele, autorul explică şi ilustrează foarte plastic acţiunea Logosului Universal asupra vidului primordial, Koilon-ul. Acest vid, are echivalenţe asemănătoare şi în alte modele cosmogonice, precum în cel ebraic ( Ein-Sof ) sau în simbolistica alchimiştilor ( Azoth ).

Trebuie reţinut faptul că autorul indian defineşte Kilon-ul, ca o dimensiune întunecată formată din fante întunecate, care seamănă în mod straniu cu cu liniile negre determinate de experimentele lui Fraunhofner. Autorul însă nu face nici o legătură cu fizica spectrală, deoarece la acea dată această ştiinţă era chiar la început de drum.

De asemenea, nici Fraunhofner nu a întrezărit posibilitatea ca experimentul său să determine conturarea unui aspect fundamental legat de formarea Universului.

Deoarece experimentele au rămas oarecum în suspans la timpul lor şi prea puţini fizicieni au fost preocupaţi de a continua studiul “luminii negre” din această perspectivă, noi le vom numi, poate în mod abuziv, linii “Fraunhofner-Totale”.

Revenind la autorul indian, acesta explică doar cum Koilon-ul primordial era caracterizat de o lipsă totală de constrângere ( adică o relaxare totală ), după care fără nici o altă lămurire, afirmă că Primul Impuls aparţine Logosului.

Ca şi cum resortul nostru cu greutatea la capăt, atârna undeva în Eternitate ( nemişcat ) şi Logosul îi dă aşa din senin … un impuls. Desigur, că Tradiţiile în general, nu deţineau un limbaj adecvat care să descrie Primul Impuls din Univers ; prin urmare, se cuvine să încercăm să explicăm ce au întrezărit Iniţiaţii din Vechime despre Începuturile Universului, doar cu ajutorul Clarviziunii.

Revenind la datele problemei, aflăm de fapt, că dimensiunea potenţială aflată într-o relaxare totală-eternă ( un gol Absolut ), conţinea în sine atât acţiunea, cât şi interacţiunea, precum şi dezechilibrul, în însăşi structura Sistemului nostru fizic. Ce anume putea produce dezechilibrul Eternităţii Întunecate ?

Însăşi super-concentrarea provocată de distorsiunea Spaţio -Temporară ( negarea Negaţiei ), care rezultă din modelul fizic a Teoriei Spaţiului Curb. Această teorie conţine ca şi consecinţă, existenţa reală a unui Spaţiu Minkowskian 4-dimensional.

Prin urmare, resortul nostru imaginar, nu atârna pur şi simplu undeva în gol ( nemişcat ), ci în prezenţa “Timpului încetinit”, spaţiul se curbează producând implicit şi tensiuni în spirele acestuia !

În mod analog, orice sistem nu putea sta la infinit nemişcat. Dezechilibrul există permanent, datorită acţiumii Timpului asupra tri-dimensiunii, care se situează pe un suport 6-dimensional “atrofiat”, aşa cum reiese din demonstraţiile matematicianului F. Riemann. De aceea Logos-ul autorului indian fusese capabil să producă un Prim Impuls … care a mişcat Lumea.

Din aceste perspective, aşa cum afirma şi Albert Einstein, problemele dinamice ale gravitaţiei se transformă în legi geometrice. Prin urmare, sistemele Spaţio-Temporare din care facem şi noi parte, admit componente fizice supuse legilor resortul nostru imaginar !

Distorsiunile de orice natură infinite şi incomensurabile, conţin forme Matriciale care sunt legi fundamentale pentru modelele fizice aflate într-o dinamică permanentă, pe ordonata curburii Timpului.

Matricea Primordială ( Arhetipul ) se regăseşte exprimată în Ştiinţa Hiperfizicii ca Unitatea Treimilor : Dumnezeu – Tatăl, Forţa Divină şi Logos Universal, de unde a transvazat în toate miturile, şi împlicit şi în religiile monoteiste.

În această substanţă primordială, Matricea derulează Forţa Divină ( Sf. Duh ) manifestată prin Fiul – Cel de-al Doilea Logos( Forţă – Materie ), rezultând Mişcarea ce alungă Azoth-ul dintr-un mare număr de puncte, formînd “bule” luminoase ( metafora aparţine autorului indian ), care de fapt, reprezentă Creaţia, adică vibraţiile Arhetipului Divin. Se observă că Al Treilea Logos eliberat de constrângea-cauză ( acţiunea Azoth-ului supra-aglomerat ) va derula efectul : oscilaţia şi rezonanţa ( reacţiunea , destinderea ).

Recapitulând, observăm că Logosurile Unităţii Divine, din cadrul aceleeaşi Treimi, sunt : Primul Logos Divinitate-Individualitate ( Tatăl ), Al Doilea Logos Viaţă-Formă ( Fiul ) şi Al Treilea Logos, Forţa Divină ( Sfântul Duh ), care personalizează elementul invizibil ce a iniţiat Mişcarea.

Eterna Trinitate înainte de a-şi construi Sistemul, avea deja constituit sub aspect virtual Planul mental divin, pentru că în Azoth co-existau “arhetipurile” de forţe-forme ( cu sensul de matrici ), ce definesc : emoţiile, gândurile, intuiţiile, inclusiv expresiile abstracte şi materializarea acestora.

Ajutaţi de reprezentările metaforice ale autorului indian, la care subscriem, dar şi a materialelor furnizate de Fraţii Solomonari, vom continua cu următorul scenariu :

Energia Logosului ( Iod-ul ) ce a străpuns Vidul Primordial, s-a materializat în “bule” ( menţinute de vibraţii ), “golind” şi “împingând” echidistant ( sferic ), acest vid. Ulterior, sferele s-au dispus în formă de spirală de câte şapte astfel de goluri, fiecare gol reprezentând o oscilaţie specifică corespunzătoare unei culori, dar implicit şi a unui sunet specific vibraţiei respective.

Aceste dispuneri nu apar întâmplător, ci “la comanda” fenomenului de Spin, după cum vom vedea în continuare. Oscilaţia specifică este o caracteristică rezultată de “tăria sau slăbiciunea punctelor din Câmpul Primordial”. Am spune noi, ( vizavi de modelul nostru fizic ), în funcţie de cât şi cum, s-a auto-contorsionat Spaţiul 4-Dimensional minkowskian !

În funcţie de stările de “tărie sau slăbiciune a câmpului”, conform Legilor de Spin, apare consecinţa curburii spiralate, atât a Spaţiului Fizic ( 3+1 ), cât şi a celorlalte 6 spaţii virtuale, adică suma celor 10 Dimensiuni Reale şi Virtuale. Tot astfel, funcţie de existenţa “câmpurilor slabe sau tari” vom avea “timp încetinit sau accelerat”, el având caracteristica unui vector, într-un sistem de referinţă inerţial tridimensional. De unde ar rezulta faptul că timpul nostru real este în fond, o aproximantă derivând din ciclitatea şi regularizarea vibraţiilor în Univers.

Această dispunere în formă de spirală a particulelor noastre, imaginate ca şi goluri vibraţionale, este o aducere într-un limbaj mai comun, a ideii de variaţie a energiei medii a cuantelor, elaborată de Max Planck.

De asemenea, întregul concept este legat de modelul matematic al spiralei, rezultă din consecinţa fenomenului de spin, anormal al efectului Zeeman, dar şi ( în anumite situaţii ), a principiului de excluziune elaborat de W. Pauli. Prin urmare, sub aspect fizico-matematic în condiţiile menţionate până aici, nu putea exista altă dispunere spaţială a “bulelor”, decât o dispunere sub forma unei spirale logaritmice. Cât despre menţinerea în formaţiunea aceasta de spirală a “golurilor”, aceasta rezultă în mod evident din consecinţa legii conservării momentului cinetic şi de spin a fotonului.

Prima “bulă” reprezintă oscilaţia medie a luminii galbene ( a heliului ), corespunzătoare notei muzicale Mi . Ea conţine echidistant, o vibraţie ( foarte intensă ) caracteristică culorii roşii ( a hidrogenului ), corespunzătoare notei muzicale Do. La polul opus, apare vibraţia ( foarte lentă ) a culori albastre ( oxigenul ), corespunzătoare notei muzicale Sol.

Prin amestecul celor trei culori apare înlănţuirea logică a restului elementelor vibraţionale ale celorlate patru culori şi a corespondentelor sonore, având în partea dreapta a spiralei culorile oranj şi verde, iar în stînga indigo şi violet ( purpuriu ), adică a notelor muzicale Re şi Fa, respectiv La şi Si.

Cele şapte tipuri de vibraţii se produc simultan şi ocupă un spaţiu tridimensional, după regula spiralei logaritmice şi a modelului creşterilor organice. Sub aspect dinamic, spirala primordială poate fi adaptată la un model fizic tip “pendul elastic” aflat într-o mişcare de rotaţie, manifestând în acelaşi timp legile elongaţiei, pentru spirala descendentă.

Această spirală primordială formează acronimul ROGVAIV ( componentele Luminii ), o echivalare al Cuvântului Creator. Spirala această pe care o numim “spirală de ordinul întâi”, este menţinută în această stare datorită energiei de contracţie a Logosului Triplu ce s-a manifestat cum spuneam mai sus, în universul primordial. În mod cert, a existat în acel moment şi fenomenul de electroluminiscenţă, adică o emisie de lumină, având cauze electro-magnetice.

Prin urmare, Lumina nu se datora existenţei vreunei surse termice, cum este cazul stelelor ori a Soarelui, steaua centrală a sistemului nostru planetar. De aceea, Biblia sau Tradiţiile consideră că lumina a putut exista … înaintea apariţiei “luminătorilor”.

Spiralele de ordin întâi, au fost dispuse apoi de către Logos, în spirale mai mari, compuse din câte şapte spirale, formând “spirale de ordin doi”, apoi la rândul lor aceastea au fost dispuse în “spirale de ordin trei” şi tot aşa până la “spirale de ordin şase”.

Acestă dispunere însă nu este doar o simplă înşiruire de spirale ci ea se va desfăşura după următoarea regulă : spirala de ordin doi se înfăşoară în jurul spiralei de ordin întâi, iar în jurul lor se va înfăşura spirala de ordin trei; apoi în continuare, înfăşurările se produc până la spirala de ordin şase.

Imaginea din Evoluţia Ocultă ( pag. 146 ) :

Spirală atom ( clic pe imagine )

Aceste înfăşurări succesive ale spiralelor produc o forţă de atracţie, pe care fizica cuantică o consideră drept o “tărie” fără analog în fizica clasică, numită îndeobşte drept “forţă nucleară”.

Acţiunea acestor forţe se transmite prin intermediul altor particule de schimb, care joacă rolul unor “agenţi de legătură”, fără să existe ca atare în nucleu şi sunt cunoscuţi în fizică drept mezoni Pi. Aceşti mezoni constituie de fapt, legătura dintre protoni şi neutroni. Din punct de vedere fizic, mezonii sunt virtuali, deoarece ei nu constituie un element material în structura nucleului atomic.

Mezonul Pi ( pi-onul ) constituie “cărămida de bază”, atât pentru protonii, cât şi pentru neutronii nucleului atomului fizic, din care este construită Dimensiunea noastră.

El este compus din zece împletituri de spirale de ordin şase, dispuse sferic cu două tipuri de înfăşurare de la dreapta spre stânga şi de la stânga spre dreapta, ca în figură.

Înfăşurarea “spre dreapta” constituie structura elementelor electropozitive, iar cea “spre stânga” a celor electronegative.* * * * * * *

În Lume există şapte Şcoli Iniţiatice Majore şi Minore. Toate consideră că Universul este constituit din şapte Dimensiuni, Planuri sau Lumi. Spre exemplu, Şcoala rozicruceană consideră aceste Lumi ca având următoarea componenţă şi succesiune :

1. Lumea lui Dumnezeu.
2. Lumea Spiritelor Virgine.
3. Lumea Spiritului Divin.
4. Lumea Spiritului Vital.
5. Lumea Gândului .
6. Lumea Dorinţei.
7. Lumea Fizică.

Şcoala iniţiatică tradiţională hindusă, enumără aceste Dimensiuni, în mod asemănător :

1. Lumea Divină ( Adi ).
2. Lumea monadică ( Anupadaka ).
3. Lumea Spirituală ( Atmic – Nirvanic ).
4. Lumea Intuiţiei ( Buddhic ).
5. Lumea Mentală.
6. Lumea Astrală.
7. Lumea Fizică.

Frăţia Solomonară care descinde din Tradiţia Enohică defineşte cele 7 Lumi la fel ca şi rozicrucenii.

Aceste 7 împărţiri ale lumilor au rezultat ca urmare a stadiilor de Creaţie ( cele 6 “zile” ) ale Universurilor sub acţiunea Logosului Divin, fiecare nivel sedimentându-se în legile care guvernează aceste ierarhizări, fiind într-o strânsă interdependenţă cu noţiunea de “densitate”. Planurile Cosmice, sunt Lumi având densităţi mai grosiere sau mai subtile, acătuite din cele şase tipuri de spirale :

• Primul Plan sau Lumea lui Dumnezeu ( Lumea Divină ), este constituit din “spirale de ordin întâi”, adică din structuri de şapte “bule” sau 7 Vibraţii Primordiale ( Fundamentale ).
• Lumea Spiritelor Virgine are ca material de bază “spiralele de ordin doi”, compuse din 49 de “bule”.
• Lumea Spiritului Divin sau Planul Nirvanic este constituit din 49 x 49 = 2.401 “bule” , adică din “spirale de ordin trei”.
• Lumea Spiritului Vital sau Planul Buddhic conţine 49 x 2.401 “bule” constituite în spirale de ordin patru.

În continuare, dacă descindem pe tabelul nostru, găsim că :

• Lumea Gândului ( Planul Mental ) este constituită din 2.401 x 2.401 “bule” ( spirale de ordin cinci ), urmată de :
• Lumea Dorinţei cu atomi constituiţi din 49 x 2.401 x 2.401 “bule” ( spirale de ordin şase ) şi în final, de lumea nostră sau :
• Lumea Fizică având atomii fundamentali constituiţi din 2.401 x 2.401 x 2.401 “bule”, la care se adaugă un anumit număr de bule ( adică spirale de ordin şase, plus un număr suplimentar nedefinit de spirale primordiale ), care imprimă specificul şi particularitatea elementelor chimice, din care este alcătuită dimensiunea percepută de simţurile noastre ca fiind Zona Densă.

Această zonă (Lumea Fizică) este caracterizată doar parţial, de o ORDINE COSMICĂ, ea fiind încă “nedesăvârşit”. Conform regulilor prezentate, va veni un Timp când Lumea Fizică va fi caracterizată de prototipul unei spirale de ordin Şapte, moment care va desemna integrarea acestuia în Logosul Divin. Implicit, şi atomul fizic va avea o altă configuraţie decât aşa cum îl cunoşteam până acum.

Deoarece atenţia noastră este îndreptată în a analiza Planului Fizic actual, vom continua în a face o introducere în Chimia Ocultă, fără de care nu este posibilă înţelegerea temeinică a Hiperfizicii .

Au existat liste şi tabele cu elementele chimice, elaborate atât de alchimişti, cât şi de către chimişti, fiecare autor urmărind o ordine conform scopului pe care îl avea în vedere. În şcoala gimnazială, studiem elementele chimice din punct de vedere al comportamentului electronilor, apoi în liceu le clasificăm în elemente electropozitive ( metalele ) şi elemente electronegative ( nemetalele ).

De fapt, în şcoală, cunoaşterea Universului din punct de vedere chimic, se bazează pe posibilitatea elementelor de a ceda sau a accepta electroni, în vederea dobândirii unui înveliş electronic stabil. Toţi am studiat chimia, raportându-ne la clasificare bazată pe numărul atomic, care este corelat cu masa atomică.

Cititorul care nu a fost informat până acum, află de aici înainte că un alt cercetător, Sir William Crookes dezvăluie din Ştiinţa Sacră, un alt “aranjament” al elementelor chimice, bazat pe o mai deplină concordanţă a stări acestora, dar şi a modului mai logic de înţelegere al comportamentului lor. El a prezentat Academiei Regale din Anglia în sec. XIX “Legea Periodică”, un aranjament bazat pe masa atomică, corelat însă şi cu factorul magnetic al elementelor. Vezi figura :

Modelul autorului englez se prezintă asemenea oscilaţiilor unui pendul ce marchează atât valenţa, cât şi “greutatea” lor atomică. La un studiu atent, Legea Periodică sugerează imaginea unui “Big Bang” primordial, care continuă şi astăzi, în Universul nostru ( dinamic ) aflat în expansiune. De aici apare probabil şi imaginea gnostică ( falsă ) de Univers “ne-terminat” sau nedesăvârşit, ei servindu-se desigur, de modele statice, ireale.

Desigur că W. Crookes nu face o asemenea afirmaţie, el arată doar că din punct de vedere atomic , materia nu poate fi studiată separat ( sub aspect fizic sau chimic ), ci împreună. Cu ajutorul acestui tablou, el întâi deduce, iar mai apoi şi descoperă în 1863, thaliul. Comportamentul electric ( electropozitiv sau electronegativ ) al atomilor, este într-o relaţie foarte strânsă cu magnetismul acestora,dar care implicit, influienţează şi valenţa acestora. Doar dacă se ţine cont de aceste trei aspecte unitare, se poate afla mecanismul real în care atomii cedează sau acceptă electroni.

Studiind “Legea Periodică”, facem imediat conexiunile cu ceea ce am prezentat anterior, legat de modul cum se auto-aranjează “bulele” noastre, în funcţie de gradul de maturitate ale Universurilor.

Cu ajutorul acestui tabel putem explica ( şi admite ) chiar şi existenţa Universului cel mai mai Eteric – Lumea lui Dumnezeu – alcătuit din spirale de câte şapte vibraţii, adică “Lumina esenţială”, dar şi cel mai Dens ( Planul Fizic ), alcătuită din zece împletituri de spirale de ordin şase, care aşa cum aminteam mai sus constituie particula-nucleon al atomului fizic. Electronul nu este altceva decât o spirală independentă, formată din şapte vibraţii sau “bule”, cum le-am numit anterior, denumire preluată de la C. Jinarajadasa, care a moştenit-o la rândul său, din Tradiţia hindusă. În secolul XIX, când a făcut publice aceste cunoştinţe, nu erau cunoscute decât un număr de 77 de elemente, nefiind încă clarificată la acea vreme, nici măcar structura atomului.

Nucleul atomului de hidrogen are în alcătuirea sa, un proton şi un neutron. Dispunerea mezonilor ( Pi ) pentru a alcătui protonul este de formă octoedrică, intrând în componenţa acestuia 8 spirale de ordin şase, ce au o mişcare de rotaţie, după regula burghiului. Neutronul este o dispunere geometrică sub forma unui tetraedru aşezat pe un cub, fiind compus din “unităţi” de câte 10 spirale de ordin şase, care au o mişcare de rotaţie în sensul indicat de către “înfăşurarea” mezonică, aşa cum am arătat în figura reprezentând cele două tipuri de înfăşurări.

Datorită mişcării de rotaţie în jurul propriei axe, protonul îşi formează o sarcină electrică pozitivă periferică, prin “eliminarea” unei spirale de ordin întâi către neutron, însă neutronul datorită formei sale specifice şi a mişcării de rotaţie concomitentă cu mişcarea de revoluţie în jurul protonului, “elimină” la rîndul său spirala de ordin întâi, sosită de la protonul care deţine deja o stabilitate indusă de legea mişcării centripete.

Prin urmare, nu acceptă o spirală care ar avea tendinţa de a-i mări volumul şi care i-ar deregla unghiurile de spin a momentului cinetic şi implicit, a câmpului magnetic. Ca urmare a acestui impact, pe care-l creează acea spirală de ordin întâi, apare masa atomului care este de fapt, oscilaţia neutronului din mişcarea lui de revoluţie iniţială, într-o mişcare de tipul libraţiei lunare.

Chiar dacă nu ar intra într-o mişcare de revoluţie, electronul ( care este o spirală de ordin întâi, având înfăşurarea “invers regulii burghiului” ), ar fi inevitabil atras de proton. Neputându-se “re-încadra” în locul spiralei “expulzate”, neutronul ( datorită efectului de masă ) l-ar accepta, spre a-l capta în sistem.

Electronul însă, va întâlni o structură completă şi stabilă ( alcătuită din 10 spirale ), prin urmare, nu se va putea ataşa în nici un chip, deoarece ar destabiliza în acest fel sistemul neutronului. El va contribui totuşi în final, cu forţe slabe în sprijinul protonului, menţinând totodată dinamica atomului de hidrogen în spectrul roşu, la un indice de rezonanţă de aproximativ 16.400 Hz, ( ochiul uman însă neputând să perceapă decât o mică parte a acestei energii, caracteristice lungimii de undă de 6.500 A ).

Această mişcare de dute-vino ( a spiralei de ordin intâi ) între proton şi neutron determină “pulsarea” întregului sistem, încărcând sau descărcând din punct de vedere energetic nucleul, făcând astfel posibil apariţia acelei “cuante” pe care Max Planck a dedus-o, sub forma relaţiei : E = h • v ;

– unde “h” este dimensiunea acţiunii mecanice a vibraţiei resortului-spirală, iar “v” este frecvenţa radiaţiei emise, adică în cazul nostru, a lungimii de undă corespunzătoare spectrului roşu. Nu vom intra în detalii privitoare la numărul cuantic orbital sau al momentului cinetic supus cuantificării, deoarece acestea sunt detalii pe care cititorul le poate explora singur.

Ştiinţa Ocultă notează în mod expres că fotonul este o particulă ce caracterizează doar elementele spiralei de ordin şase, care nu sunt specifice Planului Fizic, ci doar a Planurilor Hiperfizice. Fotonul este o formulă de tranzit într-e Planul Dens şi Spaţiul Hiperfizic. Apariţia atomului de hidrogen, ca element suficient de mobil al spiralei de ordin şapte, caracterizează primul pas în procesul de constituire şi evoluţie a Planului Fizic.

Chimia şi fizica ocultă relevă alcătuirea nucleelor atomilor după configuraţii geometrice identice cu cele 5 corpuri solide studiate de către Geometria Sacră. Imaginea unor nuclee atomice de formă sferică asemănătoare unor planete este falsă. Imaginea sferică a atomului care ne-a fost predată în Şcoala Materialistă este doar iluzia creată de mişcarea centrifugă al structurilor spiralice, în jurul unui centru de greutate “virtual”. Geometria şi configuraţia elementelor după cele 5 corpuri sacre este mascată de valoarea foarte intesă a vibraţiilor care se propagă conform regulilor de mişcare centripetă, care generează iluzia de sfere dispuse asemănător sistemelor planetare. În realitate însă, elementele sunt configurate astfel :

Elementele monovalente sunt dispuse spaţial, sub formă de tetraedru, cub ( hexaedru ) şi octaedru, toate având “vârfurile” în centrul laturilor a două cuburi. Hidrogenul este aşa cum am văzut, singurul element constituit dintr-un tetraedru, un cub şi un octaedru, cu menţiunea că în expunere am redat nucleul hidrogenului, adică atomul chimic aşa cum se prezintă el din punct de vedere static.

Şi aici, facem precizarea că imaginea sferică al acestor particule este total greşită. “Sferele” mezonice, adică spirala de ordin şase ( cu anomalia spiralei “oscilante” ), datorită interacţiuni, se dispun spaţial după cele trei imagini geometrice arătate mai sus.

Asemănător Hidrogenului, Litiul posedă în plus în punctul de “îmbinare” dintre cub şi octaedru, un număr de şapte structuri compuse din câte un cub şi un tetraedru, întreg ansamblul semănând oarecum cu o halteră . Forma este caracteristică elementelor monovalente electropozitive, pentru că cele din partea dreaptă a “Legii Periodice” din şirul Sodiului, diferă prin faptul că avem în plus aceleaşi şapte structuri suplimentare şi în partea simetrică a vârfului octaedrului.

Elementele bivalente – sunt structuri ce se aseamănă din punct de vedere geometric cu un tetraedru.

Cele trivalente – apar ca o cruce formată dintr-un cub central, având pe cele patru faţete simetrice vârfurile a patru tetraedre.

Elementele tetravalente – posedă aceeaşi formă de cruce, având în schimb în locul cubului central, un octaedru.

Chimia ocultă mai conţine în cazul actinidelor şi lantanidelor, şi structuri având formele dodecaedrului şi icosaedrului, însă aceste structuri sunt caracteristice elementelor cu stabilitate redusă, care apar în cursul transformărilor nucleare cu ( posibila ) punere în libertate de particule ( adesea radioactive ).

În toate cele patru cazuri, trebuie să ne imaginăm că în jurul acestor tipuri de nuclee, avem electronii-spirale dispuşi pe mai multe straturi şi substraturi, corespunzător numărului de protoni din nuclee. Prin urmare, doar datorită mişcării lor, avem imaginea clasică de sisteme planetare la scară redusă.

Universul înconjurător este constitiut prea puţin din atomi liberi, de regulă el având molecule de radicali liberi cu electroni impari sau molecule stabile, a căror stabilitate este totuşi relativă, datorită factorilor existenţi, ca de exemplu : temperatură, presiune, magnetism, câmpuri electrice, ionizări, etc.

Am prezentat în acest capitol, o sinteză a evoluţie materiei la nivel atomic, cu menţiunea că tot acest lanţ evolutiv care a dus în final la formarea elementelor chimice ce stau la baza structurii Universului, este de fapt, o consecinţă a menţinerii lor în stare de Vibraţie de către Conştiinţa Logosului – Tatăl Divin .

Revenind la “Legea Periodică”, care dacă o comparăm cu Tabelul lui Mendeleev, putem remarca că elementele transuraniene, spre exemplu, au nivele energetice tot mai ridicate, datorită creşteri numărului de protoni, neutroni şi electroni pentru a deveni stabile. Structura nucleului devine şi ea, tot mai complexă datorită fenomenelor tot mai numeroase de natură electro-magnetică.

Pendulul nostru, care a primit din partea Celui de-al Treilea Logos, impulsul “Big Bang”, va avea greutatea maximă şi impuls minim, în momentul când în Univers vor exista toate cele l32 de elemente. Momentul apariţiei în Spaţiul Fizic al elementului X 121, va delimita trecerea spre Marele Colaps Cosmic, ce va preceda un nou Big Bang … Totuşi, pentru a linişti spiritele, trebuie să spunem că în momentul în care Chimia va descoperi ultimul element, nu înseamnă că a doua zi va veni Sfârşitul Lumii. Acel eveniment va marca ( dacă ne transpunem pe o curbă gaussiană ) punctul de maturitate maximă a Dimensiunii Fizice. Ori, din acel punct culminant, Colapsul nu se desfăşoară pe parcursul a câtorva zile. Vor fi necesare minim 3 Ere, pentru a marca momentul incipient al “contracţiei” sau dacă ar fi să exprimăm altfel lucrurile, comparaţia coincide aproximativ, cu timpul de consumare a hidrogenului şi heliului din Soarele nostru. Desigur, că este foarte probabil ca undeva, în centrul Universului, elementul 132 deja să existe, în timp ce la marginea lui, spre exemplu Uraniul, să devină aproape de negăsit, aşa cum în zilele noastre constatăm “inexistenţa” Electrumului, care pe vremea Atlantidei era un element stabil şi exista în Legea Periodică între Platină şi Aur. Tot astfel, în momentul Ultimei Zile Cosmice, nu vom mai găsi încă 11 elemente, care ar trebui să completeze diferenţa de la 121 la cele 132 de elemente.

Din fericire însă, dacă ne raportăm la factorul timp, viteza de expansiune este o progresie spaţio-temporară, care are ca principiu de calcul ecuaţia coardei vibrante şi cea a transferului termic, derivând din sisteme de ecuaţii laplaciene, ceea ce fizic reprezintă câteva mii de ani.

Acest capitol descrie efectele unui Pendul Celest virtual, necesar unei mai bune reprezentări a Dimensiunilor Fizice sau Hiperfizice. Ştim însă că acolo unde avem efecte, există şi cauze. Planul Fizic fiind un Spaţiu “în formare”, conţine anomalii după tiparul triadei : Cauză – Efect – Consecinţă, pe cele 7 niveluri şi diviziuni ce se constituite după regulile Pendulului Celest.

Nivelul 7 de elongaţie a Pendulului este definit ca nivel de amplitudine maximă. Un al 8-lea nivel presupune de fapt, un scurt repaos ; de fapt, tranzitul de constricţie a materiei către un nou Nivel 1, perioadă manifestată ca o Resorbţie, ilustrată de literatura iniţiatică, drept “Noapte Cosmică”. Fenomenul se manifestă ciclic : unei Nopţi Cosmice urmându-i un nou ciclu de Manifestare, după aceeaşi Regulă a Pendulului Celest.

Legile Pendulului Celest conservă în fond cele 7 Legi ale Universului, pe care Şcolile Iniţiatice le definesc ( cu mici deosebiri de la o şcoală la alta ) în felul următor :

1. Legea Unicităţii Spirituale : “Totul este Tot ; Universul este Mental” – Germenul Universalităţii Divine se regăseşte în mentalul matricial, materializat în Arhetipul Universal.
2. Legea vibraţiei : “Totul vibrează, nimic nu este static” – Omniprezenţa vidului primordial ( infinitul liniilor Fraunhofner ) conţinea virtual, sub forme latente, vibraţiile celor trei tipuri de manifestări ale Logosului ( galben, albastru, roşu ). Fenomenul de “presare” în sine, conţine consecinţa Germenului Universal Divin, adică prin amestecul celor trei vibraţii, rezultă şi celelalte patru culori ce alcătuiesc spectrul Luminii.
3. Legea ritmului : “Vibraţia îşi are ritmul ei ; Totul intră în propriu-i ritm” – Odată propagată mişcarea vibraţională, efectul imediat următor îl constituie o mişcare după regulile amplitudinii, care determină şi condiţionează un anumit ritm.
4. Principiul corespondenţei : “Ce este Sus este şi Jos, inferiorul tinde spre superior.” – Există corspondenţa Micro şi Macrocosmosului reflectat în Totul Universal.
5. Principiul polarităţii : “Oscilaţia crează 2 Poli, ei sunt egali prin menţinerea ritmului.” – La extremităţile ritmului, polarizarea şi elementul contrar, determină rezultanta concilierii.
6. Principiul Cauză-Efect : “Orice Efect îşi are propria Cauză. Consecinţa este cauza Efectului.” – Este expresia biunivocă a Legilor în sine, aduc situaţii implicite care conţin consecinţele experienţei.
7. Principiul genului : “Echidistanţa dintre doi Poli : ( pozitiv ) şi ( negativ ) conţine un punct Unic neutru.” – Legea acestei Unicităţi conţine in sine atât elementul Spiritual ( pasiv ) feminin, cât şi pe cel Energetic ( activ ) masculin.

Poate că multe definiţii din acest capitol nu sunt cele mai fericite din punct de vedere ştiinţific. Am căutat însă să reformulez un modelul ezoteric într-o imagine fizică, făcând uz uneori şi de un limbaj mai artistic, sperând să fiu inteligibil pentru o paletă cât mai largă de cititori.

Autor: Valentin S. Vârtan – Membru Şcoala Solomonară