În mod sigur Dracula nu este singura personalitate controversată a istoriei. Multe alte personaje istorice, precum Henric VIII sau Gilles de Rais au suferit un tratament similar din partea posterităţii. Ca şi în cazul lui Dracula, scriitori, uneori chiar istorici, au preferat să pună accentul pe aspectele infamante ale personalităţii lor. Henric VIII este adesea descris drept un om molatic, lacom, crud, un “omorâtor de femei”. Aceasta este imaginea populară. În mare măsură lucrul este valabil şi pentru Richard III – regele Angliei din casa de York. El a împărtăşit în bună parte soarta lui Dracula, ca arhetip al ticălosului. În ochii detractorilor din casa Tudor se considera că el i-a omorât pe cei doi veri, Eduard VI şi Richard , în Turnul Londrei.(…)
Pentru cei mai mulţi, Dracula este vampirul care vine să ne bântuie şi să ne sugă sângele la miezul nopţii. Pentru alţii, mai puţini, el este aristocratul conte transilvănean din Estul Europei, care dorea să cucerească Anglia şi restul lumii. Pentru naţionalistul român, el reprezintă eroul nemuritor al neamului, gata să se scoale din morţi în apărarea pământului strămoşesc în ceasul de cumpănă, pentru a-l parafraza pe poetul Eminescu. Imortalitatea, atât a eroului cât şi a antieroului, iată trăsătura comună a celor două imagini extreme: Dracula şi Vlad Ţepeş.
Privind în mod realist personalitatea eroică, nu putem să alungăm din minţile noastre portretul lui Dracula creat de poporul român, care astăzi se bucură de o nouă strălucire, mai ales după comemorarea a 500 ani de la moartea lui. Desigur, România nu este singura naţiune care a mitologizat figuri semiobscure dezgropate din trecut. Orice ţară are nevoie de eroi de tipul germanului nemuritor Frederic Barba-rossa sau a Ioanei d’Arc, patrioata sanctificată a Franţei. Această foarte puternică imagine a lui Vlad Ţepeş – eroul a îmboldit pe fiecare profesor de şcoală din România să justifice şi să-i idealizeze acţiunile, nu numai pentru a încuraja pe elevi să-şi treacă examenele, dar şi pentru că o naţiune încă ameninţată de o ominaţie străină are nevoie le greutatea eroilor ei mitici pentru a supravieţui.
Cele două portrete extreme ale lui Vlad, ticălosul şi eroul, merită, de aceea, să fie menţionate şi recunoscute. Nu este mai puţin adevărat, cele două chipuri ale lui Dracula au creat o serioasă problemă, cu implicaţii negative asupra efortului istoricului de a stabili adevărul. Este datoria cercetătorului să încerce să reconcilieze multiplele imagini cu Dracula create de contemporani şi de cronicarii de mai tîrziu.
Lucrul cel mai fascinant în legătură cu Dracula este că deşi, în mod sigur, au că sursa existat conducători mai importanţi în trecutul României, el este unul dintre puţinii pe care conştiinţa colectivă şi-l reaminteşte cu respect, generând un bogat folclor care nu a fost încă studiat în întregime. Sursele indică, fără putinţă de tăgadă, că avem de-a face cu un crud artist într-ale crimei, care, deşi a folosit mai ales tragerea în ţeapă pentru a scăpa de duşmanii săi, a utilizat şi multe alte tehnici, precum arderea pe rug, opărirea, jupuirea de viu, tăierea membrelor, fără deosebire de sex, naţionalitate sau vîrstă. Desigur, punem sub semnul îndoielii statistica oferită de legatul papal, episcopul de Erlau care spunea că Dracula ar fi omorât 100 000 oameni , când ţara lui număra aproximativ 500 000. Dacă statisticile ar fi adevărate, Dracula ar deveni, din punct de vedere al cifrelor, unul din cei mai mari măcelari ai timpurilor.
Refuzînd aceste cifre, s-ar putea încă sugera că totuşi crimele lui Dracula ar fi depăşit pe cele ale celorlalţi tirani ai Renaşterii, cel puţin în privinţa numărului. A omorît el pentru plăcerea de a omorî, aşa cum au afirmat detractorii lui cînd l-au comparat cu cei mai depravaţi împăraţi ai Romei? Era vorba de acea bucurie morbidă la vederea victimelor zvîrcolin-du-se în durere, asociată în mod obişnuit cu crimele lui Ivan cel Groaznic al Rusiei sau Gilles de Rais?
Într-un cuvînt, a fost el psihopatul pe care îl prezintă naraţiunile germane, care a distrus vieţi fără rost? A fost un sadic? Sînt întrebări pe care avem dreptul să ni le punem, chiar şi în absenţa unor documente mai pertinente privind natura psihologică a lui Dracula.
Problema cruzimilor lui Dracula, independent de statistici, este sporită de metodele prin care omora şi de prezenţa sa, fapt recunoscut, în momentul execuţiei. În plus, folosirea unor variate forme de tortură psihologică menţionate în izvoare este relevantă. O linie de apărare, la care s-a făcut deja apel în suficientă măsură, o constituie nivelul scăzut al eticii politice existente în Europa în sec. XV, chiar înainte de zilele lui Machiavelli. Mai mult, să ţinem cont că întreaga viaţă a lui Dracula trebuie văzută printre gratiile închisorilor, căci el a petrecut un număr de ani aproape dublu în închisoare faţă de cei petrecuţi pe tron, iar în tot acel interval de timp viaţa i-a fost ameninţată. Istoricul capătă în acest fel o cheie potrivită pentru a înţelege de ce Dracula preţuia viaţa atît de puţin. Se poate adăuga şi faptul că de mic nu a avut o viaţă de familie. Pe cînd era copil, a fost trimis ca ostatec la o curte îndepărtată şi străină, ştiind că tatăl său urmărea să pună în aplicare o politică opusă promisiunilor făcute sultanului. A fost martor la abuzurile sexuale la care a fost supus fratele său mai tînăr, Radu, şi la orbirea celorlalţi ostateci. Mai tîrziu, a aflat că tatăl său a fost asasinat iar fratele mai vîrstnic a fost îngropat de viu. A luat cunoştinţă de asasinarea unchiului său, prinţul Bogdan (tatăl lui Ştefan cel Mare). A fost confruntat cu trădarea în masă a boierilor şi comploturile organizate de membrii familiei sale, inclusiv de către vărul lui, Ştefan. În sfîrşit, regele Matei, în care avea încredere, l-a trădat. Asemenea factori sunt, totuşi, insuficienţi pentru ca istoricul sec. XX să îl absolve pe Dracula.
Problema integrităţii mintale a personajelor istorice, în special pentru acea perioadă, este extrem de dificil de rezolvat, în ciuda progreselor pe care le-a făcut psihoistoria sau chiar analiza psihologică a personalităţilor istorice. Privat de ştiinţa şi experienţa psihologului, istoricul este îngrădit de cerinţele domeniului său: documentul scris, în acest caz, nu este de mare ajutor pentru analiza psihologică aprofundată a personalităţii lui Dracula. Acei puţini psihanalişti care s-au hazardat să ofere explicaţii freudiene sau de altă natură asupra lui Dracula nu au fost foarte convingători. Lipsiţi de o adevărată cunoaştere istorică, aceşti „savanţi” tind să forţeze faptele să se potrivească teoriilor lor individuale.
Un istoric român din secolul trecut, B.P. Hasdeu, a făcut apel la frenologie sau studiul fizionomiei pentru a restabili trăsăturile de caracter ale personalităţii lui Dracula. Dracula nu a fost probabil nebun, aşa cum a fost Ivan cel Groaznic. El a salvat pe români de cucerirea otomană din 1462. Persecutarea călugărilor catolici a împiedicat îndepărtarea de la ortodoxism într-o perioadă de prozelitism unguresc. Lupta cu Dăneştii era o problemă de supravieţuire, la fel de esenţială ca şi Războiul Rozelor în Anglia. Chiar şi atacul lui Dracula asupra negustorilor saşi din Transilvania poate fi justificat prin faptul că încuraja naşterea unei clase mijlocii naţionale. Dracula, căruia îi acordăm această raţionalitate intrinsecă, ar fi putut fi — asemenea multor tirani din istorie — victimă a unor circumstanţe adverse în timpul tinereţii sale. Izvoarele sunt explicite în a releva că Dracula căuta mângâiere în castele sau mănăstiri izolate, preferate faţă de agitaţia capitalei sale, Târgovişte.
Ca o contrapondere la cruzimea lui, este pus în lumină curajul personal de care a dat dovadă în bătălie. Au fost într-adevăr câteva situaţii – faimosul “atac de noapte” din vara lui 1462 – când Dracula şi-a riscat propria viaţă .
În concluzie, trebuie să îl vedem pe Dracula în mai multe ipostaze: ecleziastul, omul de stat şi oşteanul.
DUpă căderea Constantinopolului, asemenea multora dintre succesorii săi, s-a considerat singurul patron independent şi apărător al Ortodoxiei răsăritene, cu secole înainte ca Rusia să-şi asume această mantie tradiţională. Ca om politic, deşi în mare măsură asemenea condotierului clasic care dorea să obţină puterea doar de dragul ei, Dracula, poate la fel ca Ioana d’Arc, avea o noţiune vagă a unităţii spirituale a poporului român din toate cele trei provincii: Ţara Românească, Transilvania şi Moldova. Această idee a fost cel mai elocvent exprimată în ajunul ultimei sale domnii, cînd voluntari din cele trei provincii s-au unit în urmărirea ţelurilor naţionale în faţa pericolului otoman comun. Dincolo de ţara sa, totuşi, se afla conceptul mult mai larg al civilizaţiei europene, care trebuia apărat de o credinţă străină. El a moştenit această misiune de la mentorul său Iancu de Hunedoara şi vechii cruciaţi.
Nereuşind să ralieze puterile Europei în apărarea ţinuturilor de graniţă ale civilizaţiei europene, a fost silit, datorită mijloacelor fragile puse la dispoziţia sa, să ducă la capăt această sarcină în calitate de membru al Ordinului Dragonului. În acest conflict crucial, Dracula poate fi cu greu inclus între marii tacticieni ai războiului, precum Napoleon sau Alexandru cel Mare. Cu toate acestea, folosind un amestec de tactici într-adevăr extraordinare, foarte bine adaptate terenului ţării sale, a fost capabil să respingă o armată de trei ori mai mare decît a sa şi să provoace lui Mehmed Cuceritorul una dintre cele mail mari umiliri din viaţa lui. Această acţiune militară, exploatată de diplomaţia fratelui lui Dracula, Radu, a fost cea care a salvat ţara de la ruşinea şi umilirea de a fi redusă la statutul de provincie otomană. De asemenea, a asigurat Europei un răgaz de nepreţuit pentru a-şi organiza apărarea contra pericolului comun. Doar în acest sens poate fi înţeles complimentul indirect al sultanului Mehmed II: iată un om pe deplin capabil să cucerească universul. Întîmplător, acelaşi scop era atribuit contelui vampir de către Stoker!
Autor Radu R Florescu
revista magazin istoric
Lasă un răspuns