In decursul a multe milenii – cel putin 300000 de ani, dupa calculul meu, dar probabil mult mai mult – v-ati incarnat ca sfant si pacatos, bogat si sarac, barbat si femeie. Pielea dumneavoastra va fi neagra, galbena, roz, maslinie, nationalitatea dumneavoastra orice de la lapon la turc, de la rus la prusac, de la olandez la polinezian.
Veti muri la varsta frageda, in lupta, in confort sau in apararea gerontologica. Si intre nastere si moarte veti experimenta orice – toate bucuriile si durerile, triumfurile si caderile cunoscute umanitatii. La sfarsitul tuturor acestora, veti incerca sa va cunoasteti.
Am fost Ben Jonson.
Exista trei reactii asemanatoare la auzul acestui nume. Primul este “Care Ben?” care tradeaza ignoranta socanta a dramaturgilor englezi din secolul 17. Urmatorul este un “sforchicot” – sunetul aflat la jumatatea drumului intre un sforait si un chicot, pe care oamenii il fac atunci cand vad un prost cu ochii larg deschisi plutind cu capul in nori. Al treilea raspuns auzit des in aceste zile este “Ben Jonson, da? Asta are sens. Acum, ce este cu viata mea anterioara?”
V-ar place sa stiti nu-i asa? Imaginati-va bucuria obtinerii accesului la un computer celest ce ar putea tipari – cat ai clipi din ochi, fara nici o agitatie din partea ta – o lista cu identitatile tale precedente. Ceva de genul:
ELLIOT ROGER alias Cima poetul, secolul I i. H., Roma
Fung Hao, fierarul negru, Dinastia Tang, Pekin
Calugarul Hortha, Anii Intunecati, Irlanda
Marion, fata in casa, Disneytime, Padurea Sherwood.
Trebuie sa admiteti ca este amuzant. Ma pot descrie ca Fung Hao, ciocanind la forma armurii Imparatului. Dar chiar daca acest catalog al vietilor trecute a fost adevarat, ramane complet neinsemnat. Pentru ca el transforma istoria intr-o lunga coloana de barfa, o cronica de tipul cine ce a purtat la o mare petrecere de imaginatie vestimentara.
Acesta e farmecul teribil al reincarnarii. Ne poate satisface toate instinctele noastre cele mai rele. Ascultati, pentru o clipa, aceste fragmente de conversatie Le-ati putea auzi aproape oriunde in aceste zile – nu doar ca retrageri spirituale sau sesiuni de ridicare a constientei, ci in centrul orasului, la supermarketul local. Le-am fixat in fericita ora californiana:
Stii, am fost in Grecia. Am invatat atat de mult in acea reincarnare.
Si Roma. Sint sigur ca ne cunoastem unul pe celalalt din Roma.
Desigur, draga. Ghidul meu spiritual mi-a spus. In Roma am fost mama ta.
Mama mea? Dar ghidul meu spiritual spunea ca mi-ai fost fiu.
Poate ghidul tau spiritual a avut o zi libera. Cu toate acestea, ne-am format legaturi personale adanci.
Legaturi karmice.
Drept, draga. Si mai este inca ceva karma grea intre noi.
Crezi?
Stiu. Pot simti. De aceea am aceasta ostilitate latenta adanca impotriva ta.
Nu. Nu o poti avea. Nu cu mine.
Cu siguranta face drumul inapoi. Ai fost crud cu mine in trecut.
Cand? In Roma? In Grecia?
N-ai fost niciodata in Grecia. Pitagora nu te-ar fi admis. Mai pregateste-mi o batura si-ti voi spune despre Inchizitie.
Acest schimb – imaginar, dar tipic – are toate reperele obisnuitei abordari a reincarnarii. Notati, in primul rand, snobismul subinteles. Acesti oameni nu sint multumiti sa fie africani sau tarani in Asia Mica – oh, nu, ei pretind intotdeauna sa fi trait la cele mai bune adrese, in cele mai rafinate culturi, in mijlocul inaltelor realizari din toate tinpurile.
Observati-le sursele de informare. Ei pun mare pret pe intuitie (in orice caz, pe a lor – sint inclinati sa nu aiba incredere in a altuia). Si pun multa credinta intr-o voce speciala a intelepciunii: poate un ghid spiritual interior, sau uneori un guru a carui carti le-au citit. Nu au nici un fel de timp pentru stiinta, scepticism sau judecata sanatoasa.
Notati, de asemenea, cum isi folosesc vietile lor trecute ca arme in cele actuale. Au acceptat un concept sublim ca karma – cuvantul hindus pentru datoriile spirituale pe care le purtam cu noi de la o viata la alta – si pe care o utilizam pentru a marca puncte unul altuia. In interiorul cercurilor ocultiste exista o multime de lupte spirituale, cu visuri personale si mesaje speciale folosite drept posta morala pentru a castiga ascendenta asupra altora.
Cand vezi oameni dominati de buna voie de un terorism spiritual – si sint multi in zilele noastre care se dau drept Mesia – nu stii daca sa razi sau sa plangi. sau sa “sforchicot”-esti.
Ceea ce ne aduce inapoi la Ben Jonson. Aveti incredere in Roger, pot sa va aud cum murmurati, pentru a culege o frumoasa si cald stransa in brate celebritate batrana. Nici unul dintre cersetorii nostri din Bombay sau aborigenii Australiei pentru el – oh, nu, el merge direct in varf! Si incearca sa ne predice despre pretentia oamenilor faimosi ca incarnari timpurii! Be Jonson, intr-adevar! Ce ipocrit!
Ei bine, n-am fost niciodata cu adevarat sigur ca am fost batranul Jonson. Familia mea era cea care credea asa. De la un veritabil psihiatru, Grace Cooke, a venit peste ani impresia ca Roger fusese… ei bine, cineva cu un caracter mai vast decat viata… activ in literatura… foarte admirat de public… cineva care prin munca sa adusese mult umor si bun gust…
Amestecati aceste fragmente cu diverse dorinte, cu presentimente si intuitie si gata! – Roger trebuie sa fie reincarnarea iubitului Ben.
Totul pare a se potrivi. N-am fost eu mereu pictat in epoca Elisabetei cea buclata? Nu eram eu – ca si Ben – un exhibitionist natural? Nu am planuit dintodeauna sa ma fac scriitor? Si, mai mult decat atat, nu am contribuit eu la viata cu acelasi cinism cald, bunatate sufleteasca si o atitudine inteleapta in vorbe, la fel cum e descrisa in piesele lui Jonson? Nu ar putea fi nici un dubiu. Eram onestul Ben, renascut.
Pentru a ilustra acest punct de vedere, tatal meu se bucura citind o poveste tipica a lui Jonson. Evident, la un moment dat din viata sa, dramaturgul a intors spatele Bisericii, sau, probabil, a fost temporar excomunicat. Totusi, cand in sfarsit a fost capabil sa fie reprimit din nou, era atat de dornic sa imbratiseze credinta inca odata, incat s-a agatat de cea mai mare cupa din mana preotului si, ridicindu-si buzele spre ea, a inghitit tot vinul dintr-o sorbitura. “Asta seamana a Roger” a jubilat tata.
Nu eram singura celebritate istorica din familie. Fratele meu, Anthony, fusese alt elisabetan – nu mai putin decat Anthony Bacon, fratele marelui filozof Francis Bacon. Pentru a sustine acest lucru era similitudinea numelor si faptul ca ambii Anthony erau mereu cam la fel de bolnaviciosi, intentionand sa se culce cu misterioase febre interioare.
Mai serios, familia mea credea ca toti avem legaturi speciale cu Francis Bacon, un om pastrat in mintile noastre ca si izvorul unei mari intelepciuni. Cei care sint familiarizati cu teoria baconiana ii cunosc principalele teze:
ca Bacon a scris piesele lui Shakespeare si, de asemenea, a inspirat intreaga nastere a literaturii engleze;
ca el a fondat Miscarea Rosicruciana;
ca el era de asemenea copilul secret la Reginei Elisabeta si a lui Earde Dudley – pe scurt, mostenitorul de drept la tronului.
In ciuda acestei mosteniri, el trudea in secret pentru a aduce cunoastere omenirii. Fratele meu Anthony – care este fratele lui, Anthony – juca rolul agentului secret personal, adunand inteligenta de pe intreg cuprinsul Europei. Eu, in acelasi timp, eram unul dintre “stilourile lui bune” unul dintr-un sir de scriitori care il ajutau sa-si compuna vraful de literatura elisabetana si iacobina.
Mama mea, carea era atat de insinuanta, fusese Lady Anne Bacon, chiar mama (sau mai degraba mama adoptiva) a marelui Francis – si de aceea apoi mama (ca si acum) celor doi Anthony. Si tatal meu, ei bine, probabil Sir Nicholas Bacon (sotul lui Lady Anne, alias mama mea) … dar, probabil, el fusese… Burleigh, primul ministru al Reginei Elisabeta.
Sorei mele, care nu fusese niciodata prinsa in saga-ua baconiana la fel de seducator ca restul, nu i-a fost niciodata destinat un rol in spectacolul elisabetan particular. Marele ei moment fusese cu 1500 de ani mai devreme, cand era o vestala virgina ce-si calcase juramantul! Cam prin aceeasi perioada, dar in alt tinut, fratele meu vitreg Peter, juca un rol crucial ca soldat roman pe dealul din afara Ierusalimului. Poate ca l-am privit facand o fapta vitejeasca, fiindca eu fusesem cu siguranta la hranirea celor 5000 (din nou mancand!), cand am devenit crestin. Dragut sa fii la inceputul vremurilor.
Relatez acest familiar “Cine ce a fost” cu sentimente amestecate. O parte din mine, inca loiala cresterii mele, vrea sa apere adevarul acestor asertiuni. Oricine a invatat o credinta particulara, fie ea religioasa, politica sau oricare alta, cunoaste cat de puternic poate patrunde constiinta cuiva, mai ales daca munca incepe de la o varsta frageda. Chiar atunci cand cineva atinge ceea ce Biserica numeste “anii discretiei”, este puternic presat sa desconsidere adevarurile copilariei, care sint, conform unei minti logice, prostii. catolocii care gresesc, de exemplu, rareori fac un pas decisiv in ateism. Ei isi pastreaza in mod deschis alegerea.
Probabil ca am impartasit aceasta repulsie in abandonarea ideilor care sint parte din dezvoltarea mea. In plus deci, am avut evidenta interioara ca, in sfarsit, cateva dintre aceste persoane dramatice se apropie de adevar. O astfel de evidenta – particulara, dupa cum spuneam, si probabil convingandu-ma singur – nu ar putea fi folosita sa castig partasi. Dar cand visurile, meditatiile sau luminile bruste de recunoastere par sa accentueze ceea ce ai spus, nu poti sa nu te gandesti ca adevarurile tale sint intarite de experienta personala.
O alta parte din mine este mult mai sceptica. la fel ca majoritatea oamenilor cand imbatranesc, am devenit ingrijorat de inocenta. Am vazut prea multi prosti indusi in eroare, prea multe raspunsuri acceptate orbeste, prea multi munti de dogma spalati de judecata sanatoasa. Si, asemenea majoritatii oamenilor inteligenti, am invatat sa respect abordarea stiintifica. Daca este nevoie de dovezi, atunci evidentele trebuie analizate si coroborate, prezentate cu acuratete si investigate in mod riguros. Ideile ar trebui sa ramana ipoteze pana ce sint repinse de toate explicattiile alternative. Sperantele personale si dorintele trebuie puse deoparte.
Acest punct de vedere obiectiv, mistificat, nu a triumfat in mod cert – inca – deasupra remanentei mele credinte in reincarnare. In interiorul mintii mele exista o continua dezbatere – intre minte si inima, credinta si cunoastere, intuitie si gandire locala. Este o dezbatere impartasita in mod sigur de multi oameni – nu in mod necesar numai in privinta reincarnarii, ci si despre Dumnezeu, miracole, OZN-uri, Astrologie, viata de dupa moarte, si o multime de alte probleme metafizice. Pentru multi dintre noi, este laitmotivul central al vietilor noastre: cum sa reconciliem cele doua feluri deosebite de intelepciune ce domiciliaza in mintile noastre.
Exista multe nume pentru aceste experiente ale vietii, dar, de dragul simplitatii, haideti sa le spunem intuitie si logica. Unii oameni cred ca mintea umana – poate prin evolutie accidentala, sau prin proiectul lui Dumnezeu – este bazata pe dualism. Ei sustin ca toata filozoia noastra, arta, religia, ideile politice si sociale se bazeaza pe interactuinea dintre mintea intuitiva si cea logica. Altii, influentati de o superaccentuare a uneia dintre aceste mentalitati, vor spune ca cealalta cale de gandire a fost o deziluzie. Ei pot fi oameni de stiinta care resping orice tip de cunoastere launtrica; sau pot fi oameni idealisti care indeparteaza toata gandirea logica pentru ca ar fi un fel de duh rau, manifestarea cea mai de jos a diavolului. Cuplul nostru californian, mentionat anterior, intra in mod clar in aceasta categorie; in timp ce toti sustinatorii din psihologie si darwinism sint, la fel de clar, membri ai taberei opuse.
Singura mea dorinta – impartasita, m-am gandit eu, de majoritatea oamenilor rezonabili – este aceea de a accepta existenta ambelor discipline mentale si de a incerca sa le combinam. Vreau sa gasesc o explicatie a Universului care sa-mi satisfaca ambele facultati, si cea logica, si cea intuitiva.
Daca le apropiem pana la urma, dintre cele doua intuitia pare cea mai slaba. Nu are metode reale de a-si dovedi asertiunile; este teribil de deschisa fraudei si autodeceptiei; si de-a lungul ultimelor cateva secole a fost fortata sa cedeze terenul sorei ei dominante, logica. Dar ramane cea mai puternica forta posedata de umanitate. Pentru toate minunile tehnologice moderne stiinta a esuat in mod categoric in a demonstra orice adevaruri intuitive. Nici macar nu poate spune ce este simtamantul launtric; cum lucreaza credinta religioasa; de ce putem fi atat de total dominati de credintele noastre alese, cu excluderea in timp a orice altceva. Cu alte cuvinte, stiinta este un mijloc stralucitor de a privi un anumit tip de experienta; dar, in mod surprinzator, stupida atunci cand examineaza alte aspecte ale vietii.
Sa luam reincarnarea, de pilda. Intuitia a explicat majoritatii vaste a oamenilor de pe pamant, mergand inapoi la nesfarsit in istorie, ca exista viata dupa moarte; si o mica dar totusi considerabila majoritate a considerat ca ei insisi, in loc sa migreze catre un rai din alt univers, revin iarasi si iarasi, intr-o diversitate de corpuri si aspecte mentale, petrecandu-si multe vieti pe aceasta planeta.
Intuitia a spus de asemenea acestor milioane de oameni ca in viata exista un scop – numit evolutie spirituala. Cu mult inainte ca ideea evolutiei sa fie prezentata de Darwin, oameni ai unor triburi necunoscute si sateni din intreaga lume acceptau notiunea de evolutie sufleteasca: anume ca fiecare dintre ei era un individ a carui datorie, prin multe vieti, era aceea de a-si mari perfectiona calitatile pentru a putea scapa din roata renasterii si pentru a se reuni cu Dumnezeu in al 7-lea cer, cunoscut ca Nirvana.
Acum accept toate intrebarile cu “daca” si “dar”-urile care, pe buna dreptate, trebuie sa fie atasate acestor credinte. Da, acei oameni au fost instruiti despre ele din copilarie. Nu, ei nu aveau nici o cunoastere alternativa opusa cu care sa-si masoare credo-ul. Si da, aveau de asemenea superstitii si practici magice care au fost total respinse chiar si de oamenii “intuitivi” de astazi. Atunci de ce, puteti intreba, aderand la aceasta credinta particulara – reincarnarea – excluderea altora?
Ei bine, care e alternativa stiintifica? Logica actuala a gandirii va argumenta, mai intai, ca nu exista viata pentru noi de vreme ce organele noastre vitale si-au incetat functiile; si, in al doilea rand, evolutia noastra, daca o puteti numi astfel, se bazeaza complet pe sansa. Sansa pe termen scurt, in sensul ca vietile noastre particulare sint formate de mediul inconjurator, in care se intampla, doar prin accident, sa ne nastem; si sansa pe termen lung, in care supravietuirea noastra colectiva ca specie este dependenta nici mai mult, nici mai putin, decat de mutatiile celulare haotice.
In ciuda acestor prognoze sumbre, stiinta nu poate fi ignorata. Stiinta afrima ca nu exista absolut nimic despre reincarnare. Si la fel, cand face presupunerea nejustificata ca, daca logica este uluitor de corecta in anumite domenii – construirea navelor spatiale, analiza atomului, tratarea infectiilor – poate fi la fel de corecta in orice, atunci i-am pernis scepticismului sau rece, nepasator, sa inceapa sa-mi erodeze credinta mea in reincarnare.
Astazi ma aflu suspendat undeva la mijloc intre a acorda credit sau a rspinge aceasta veche doctrina. Ati putea crede ca a fi neutru este o postura nepotrivita – in mod cert un punct de slab de pornire pentru a scrie o carte despre acest subiect. Dar consider ca am atins pozitia cea mai posibil credibila. Impartit intre credinta serioasa si logica solemna, am optat pentru o apropiere asemanatoare filozofiei Zen. Am transformat intregul subiect in ceea ce ar putea fi numit un joc metafizic. Si am procedat astfel cu ajutorul unui alt joc asemanator – ASTROLOGIA.
Lasă un răspuns