Există numeroase mărturii referitoare la vindecători „psi” contemporani şi la cazuri în care sugestia joacă un rol preponderent în tulburările funcţionale şi în remisiunea lor. Noel Bayon, în Miracles chez les guerisseurs (SEGEP, 1953), relatează cu vervă cum, pentru a-şi realiza ancheta, a ajuns el însuşi la exercitarea ilegală a medicinei. Devenind din ce în ce mai neîncrezător în puterea vindecătorilor pe măsură ce îi frecventa şi îi testa, i-a venit ideea să deschidă un cabinet, pe care au început să-l frecventeze o mulţime de oameni de toate condiţiile, cerându-i să le trateze boli dintre cele mai diverse.
Şi astfel, fără diplomă, fără alte cunoştinţe decât cele pe care le poseda „francezul mediu”, doar cu titlul de „vindecător ştiinţific” (tratament radical prin magnetism sintrofic dirijat), el o scapă pe prima sa pacientă de insomnii, calmează o durere de dinţi, face să dispară, în patruzeci de secunde, o senzaţie persistentă de prurit, ordonă unei zone să regreseze, neutralizează nişte negi, pecingini şi psoriazis, formulează diagnostice pe cât de peremptorii, pe atât de exacte… Este ajutat în această operă chiar de bolnavi sau de anturajul acestora, care, fără să-şi dea seama, îi ofereau toate elementele care îi permiteau să „nimerească”.
Cine ştie dacă Noel Bayon n-ar fi devenit la fel de celebru ca şi Edgar Cayce, dacă n-ar fi dezvăluit el însuşi secretul? Totuşi, Edgar Cayce, acest american care, în stare de somnambulism, prescria remedii, stabilea diagnostice şi chiar (se spune) deregla doar prin prezenţa sa aparatele de radiografiere, nu folosea triumful spre folosul său. El nu-şi atribuia vindecările provocate de reţetele sale adesea complexe.
„De la administrarea primei doze, mărturisea el în jurnalul său intim, hemoragia s-a oprit; dar poate că ar fi încetat oricum. A doua zi a încetat febra, dar probabil că ar fi scăzut şi singură… Nu ştiu!… Aş prefera ca toate să fie naturale.”
Dar cei din jur înţelegeau să profite de acest foarte modest vindecător; de aceea putem considera că ei au contribuit substanţial la crearea personajului cvasilegendar pe care ni-l prezintă majoritatea parapsihologilor… Mai spectaculoasă decât stabilirea diagnosticelor şi decât prescripţiile, chirurgia „psihică” a făcut să curgă multă cerneală; ea a divizat atât de mult mass-media şi pe parapsihologi, încât nu poate fi trecută sub tăcere. De fapt, există două feluri de chirurgie psihică: pe de o parte, cea care nu se efectuează decât asupra corpului astral al pacienţilor şi, în consecinţă, nu lasă nicio urmă, nicio cicatrice (George William Chapman, născut în 1921, la Liverpool, procedează în acest fel); pe de altă parte, cea care pretinde că intervine şi asupra corpului fizic, precum chirurgia obişnuită, dar cu mijloace care lasă perplecşi sau îi pun pe gânduri pe oamenii de meserie…
<< Partea 2 >>
Lasă un răspuns