Mai rară decât stigmatizarea şi de dată mai veche, luminescenţa este un alt fenomen al misticismului. Pe plan simbolic, nimbul şi aureola sunt semnele prezenţei divine, de armonie cu divinul. Dar cum stau lucrurile pe planul care ne interesează? Olivier Leroy se arăta foarte circumspect în privinţa naturii obiective („istorice”, scrie el în La Splendeur corporelle des saints) a fenomenului: „Sfinţii ar fi fost văzuţi, uneori, ca învăluiţi de o lumină al cărei focar părea să fie capul lor, sau o altă parte a corpului, sau corpul lor în întregime.”
După ce a respins ca îndoielnice mai bine de 90% din cazurile relatate de tradiţia hagiografică şi Acta sanctorum, el examinează diferite mărturii, la fel de directe pe cât de posibile, într-un spirit care se vrea deschis şi critic. Fiindcă nu se pune problema de a lua ca atare tot ce s-a scris în această privinţă şi de a propune o „explicaţie raţională”: Această metoda, notează Leroy, aminteşte de modul vechilor naturalişti, care discutau despre moravuri şi fiziologia animalelor a căror existenţă nu le era cunoscută decât prin Pliniu cel Bătrân şi care se întrebau cum poate basilicul să omoare de la distanţă, fără să se fi gândit vreodată să verifice existenţa basilicului.”
Dacă mergem la texte şi excludem exagerările legendei, ne dăm repede seama că simbolul religios ocupă aici un loc important, că la fel stau lucrurile cu acele documente scrise ca şi cu picturile în care sfinţenia persoanei este semnalată de o aureolă. Din fenomenul în sine nu rămâne mare lucru… Cel mult impresia pe care o poate lăsa un chip, un trup neliniştit, fericirea sau fervoarea dragostei. Aşadar, Catherina din Sienna, după întoarcerea sa de la Avignon (1376) unde a mers pentru a-l convinge pe papa Grigore al XI-lea să se întoarcă la Roma:
„Ne-am întors, relatează Raymond de Capua (care a fost totdeauna prietenul, confesorul şi biograful ei), în dimineaţa sărbătorii Sfântului Marc. Cum am ajuns la ea, puţin după ora celei de-a doua rugăciuni, aceasta s-a întors spre mine şi mi-a spus: «Părinte, dacă aţi şti cât sunt de flămândă!» Am înţeles ce dorea, dar m-am eschivat, invocând ora şi oboseala mea.
Ea a tăcut o clipă, apoi, incapabilă să-şi reprime mai multă vreme dorinţa, a repetat: «Sunt atât de flămândă!» În faţa unei asemenea insistenţe, am cedat şi, îmbrăcându-mă cu hainele sacerdotale, am săvârşit liturghia în prezenţa ei, în oratoriul, pe care, cu permisiunea papei, îl instalase la ea. Când m-am întors să citesc formula prescrisă de ritual pentru împărtăşanie, am văzut chipul ei asemenea celui al unui înger, emiţând raze strălucitoare. Ea avea, ca să spun aşa, un alt chip. De aceea m-am gândit: «Acest chip nu este al Catherinei».”
Şi Raymond de Capua mărturiseşte că era foarte tulburat, stupefiat chiar (adeo factus sum stupidus). Trebuie să conchidem că este vorba de o minune? „Am vrea să dispunem de precizări asupra naturii exacte a fenomenului”, remarca Oliver Leroy: dimensiunile razelor, durata, nuanţa, intensitatea luminoasă etc.” „Nu reiese, adaugă el, că Raymond de Capua a văzut altceva decât o expresie radioasă pe chipul împurpurat de extaz.” La fel stau lucrurile cu Tereza din Avila, a cărei faţă, sub impresia emoţiei religioase, se acoperea uneori cu o roşeaţă vie şi devenea de o frumuseţe care îţi tăia respiraţia.
Sunt numeroase mărturiile referitoare la personalităţi mistice atât de diverse, precum sfântul preot din Ars, Pierre d’Alcantara, Vincent Ferrier etc, despre un fenomen asemănător interpretat într-un sens clar miraculos, în ciuda absenţei oricărui fundament fizic, în afară de această înroşire care făcea din aceşti ghizi spirituali lampadare vii pe drumul teribil de greu al înălţimilor mistice.
Ochii credinţei ca şi cei ai dragostei transformă datele materiale ale percepţiei. Fiinţele şi lucrurile se scaldă în focul sau în soarele dorinţei. Pentru mistici, dragostea de Dumnezeu nu este o vorbă goală. Nu doar sufletul lor se găseşte angajat în relaţie cu Unul, ci şi întregul lor afect, simţurile, corpul lor. Şi martorii nu pot fi decât violent interpelaţi în propria lor sensibilitate.
Iată ceea ce explică, dar numai în parte, că fenomenul a putut da naştere realităţii unei iradieri veritabile. Fiindcă ar însemna să uităm că această iluzie perceptivă găsea ea însăşi cu ce să se hrănească într-o tradiţie anterioară. Toţi cei care au văzut — sau au crezut că văd – aureole, chipuri radioase, emanaţii luminoase învăluind fiinţa fizică a unor persoane reputate pentru sfinţenia lor, erau impregnaţi de cultura creştină.
Fără să ajungem până la Moise, despre care se spune în Biblie că, după ce a primit Tablele Legii la Sinai, a apărut evreilor înveşmântat în lumină, episodul schimbării triumfale la faţă a lui Iisus pe muntele Tabor (Marcu, IX, 3-4) a creat un precedent şi s-a acordat prea bine cu structurile antropologice ale imaginarului pentru a nu fi reluat şi modalizat într-un context istoric şi cultural diferit. De altfel, termenul de iluzie perceptivă este inadecvat. Cerul, în iconografia medievală, are culoarea aurului.
Aceasta înseamnă că pictorii şi ininiaturiştii de atunci sufereau de tulburări psihice sau de afecţiuni oftalmice? Important e să nu proiectăm aici criteriile noastre provenite dintr-o estetică realistă şi foarte recentă asupra producţiilor spiritului care n-au aici niciun amestec. Aurul cerului ca şi nimburile radioase sunt expresia sacrului – a unui sacru trăit şi gândit ca imanent lumii. Ele nu sunt supuse nici unei exigenţe de reprezentare; ele sunt pur simbolice.
Lasă un răspuns