Doamne Iisuse Hristoase,
Pentru că aşa te-au numit ei, străbunii… Nu ştiu cât timp a trecut de când încerc să stabilesc o limită matematică a celor doi irişi care mă străpung din oglindă. Este, cu siguranţă, unul dintre acele cazuri exceptate, a cărui formulă nu a descoperit-o nimeni, încă. Mi se pare, totuşi, că dacă adun speranţa cu raportul dintre raţiune şi simţire şi apoi ridic la pătrat, limita mea va tinde către absolut. Şi absolutul, eşti Tu !
M-am îmbolnăvit, Tată ! Am pierdut ! Toată bucuria simplă de copil cu care m-ai trimis să-mi cumpăr un bilet la teatru, am schimbat-o în monede grele cu simbolul realităţii inscripţionat. Şi nu au valoare, Tată !
Priveşte-ne cum fumăm cenuşa valorilor care au fost, amestecată cu indolenţa şi ignoranţa ce se cultivă astăzi pe toate tipurile de sol. Abia dacă mai e rocă de care să nu se agaţe. Priveşte, doar, Părinte ! Şi varsă încă o lacrimă pentru noi !
E dureros să vezi cum ne întoarcem acasă cu hainele murdare, fără să ne pese de mâinile tale ? Sau suntem, copii, Tată, şi de aceea îţi faci durerea uitată ?
Cum te-am trădat, cum te-am sfidat şi te-am uitat, te-am măsurat, te-am calculat, Părinte ! E amuzantă naivitatea cu care am făcut toate acestea… gândindu-mă la ele mă apucă un hohot de râs, asociat mai degrabă unui acces de schizofrenie, pentru că m-am încăpăţânat să te cuprind în spaţii închise şi am crezut în reuşita mea.
Redă-ne, Doamne, vederea… căci de prea multă vreme punctul remotum întovărăşeşte punctul proxim. Se nasc balauri, Tată ! Privim Creaţia deformată, în unghiuri ascuţite, flămândă, uitată în locuri părăsite.
Suntem mici, atât de mici şi avem pretenţii uriaşe, care termină prin a ne zdrobi şi a ne mătura din timp, din spaţiu, iar la sfârşit, abia de am fost o umbră…
Iartă-mă, Tată, iartă-mă că am greşit, iartă-mă că îţi cer iertare ca să greşesc din nou !
Poate cândva, un fir de colb,
Ana-Maria
Autor: Anițoiu Ana-Maria
Lasă un răspuns