Dragostea ca mod de manifestare al genelor si raselor

Actul dragostei este prin excelenţă modelul reluat al exploziei calitative în social a rasei biologice. Se pare că universurile n dimensionale se nasc în permanenţă din cele (n-1) dimensionale prin reluarea unor fenomene originare.

Actul sexual ca act creator este din acest punct de vedere o gaură de vierme spre universuri superioare. Prin actul iubirii, Eul Suprem îşi autoîntreţine eternitatea (“iubirea ca act divin”, “eterna iubire”, “eternul feminin” sunt sintagme de mare intuiţie subconştientă originară şi de aceea foarte bătătorite în evoluţia creaţiilor minţii umane).

Sexualitatea reprezintă principalul punct de joncţiune ale GS (genelor sociale) cu GB (genele biologice). E un mecanism reglator extrem de complex prin care se naşte şi se autoreglează supraindividualitatea unei colectivităţi. Pentru că nu poate apare decât în cadrul unui grup cu cel puţin doi indivizi, dragostea e în primul rând instinct social şi apoi impuls carnal.

Viaţa socială întreţine şi coordonează astfel ritmurile naturale ale dezvoltării şi reproducerii biologice. Ontogenia reia filogenia. Deşi este în prezent o teorie discreditată de majoriatea autorilor (în special de creaţionişti), analizată minuţios, ea poate căpăta valenţe nebănuite prin simpla extrapolare interdimensională.

“Trebuie să fiţi doi ca să fiţi trei” (vers suprarealist).

Iubirea, “instinctul jumătăţii”, androginismul sunt punţi de circulaţie între universuri. Energiile superioare care se crează prin actul sexual cu finalitate socială (adică urmat de fecundaţie sau procreaţie), dispar imediat fiind absorbite în transcedental, în supradimensiune. “Circulaţia între regnuri” exprimă existenţa unui metabolism energetic interdimensional, iar indivizii biologici sunt simple resturi ale naşterii unor entităţi superioare. Nu vreau să încurajez vechile credinţe (catalogate ca fiind mistice, oculte) care susţin metempsihoza, dar se pare că aceasta îşi poate găsi o explicaţie ştiinţifică chiar prin intermediul acestei teorii.

Poetic vorbind oamenii sunt cochilii părăsite de “sfinţi” (ca să folosesc la modul figurat un termen în acelaşi timp neutru şi cuprinzător). Par mult prea vii; şi asta numai pentru că îi privim de “alături”, şi nu de “deasupra”. Omul este un stadiu intermediar al enităţii supreme, o “larvă” care închide în ea însuşi marele secret al naşterii Creatorului.

Am ajuns se pare (chiar dacă pe cu totul alte căi) la admirabilul adevăr exprimat de marele M.Eliade despre “sacrul ascuns în profan”. Oare sunt undeva în “centru” cu afirmaţiile mele? Omul nu crede însă în Centru pentru că nu crede în Puncte adimensionale. Dumnealui crede numai în cercuri închise… Definiţia pe care o dă el Centrului? “CEL MAI MIC CERC”!!! PUNCTUL!

1. Conceptul de subconştient biologic
2. Ipoteză asupra originii “instinctului religios” la om. Genele sociale.
3. De la gene sociale la clone. Ipoteză psihanalitică asupra originii embrionare a religiei
4. O teorie a incompletitudinii în autocunoaştere
5. Pescuitul şi vânătoarea… ca metafore a tot ceea ce se petrece azi cu noi!
6. Mincinos final literar: de la “Impresii despre drept şi actul dreptăţii ca mecanism social”… până la “certitudinea existenţei divine”!