Cuplurile căsătorite aleg la un moment dat să facă unul sau mai mulţi copii, însă nu ştiu cât de mult se gândesc la responsabilităţile pe care le cere un copil. Toată atenţia este îndreptată asupra copilului în primii săi ani de viaţă, însă până la un punct. Pentru mulţi părinţi este suficient să-i ofere copilului totul la nivel material, ce ar putea avea nevoie mai mult, aşa că muncesc, muncesc, muncesc şi dacă mai au timp….sunt obosiți. Să ştiţi că pentru copil afectivitatea este pe primul loc, iar el o caută cu ochii pe mama, caută îmbrăţişarea ei mai mult decât orice (nu vorbim aici de nevoile fiziologice).
Copiii au început să meargă la şcoală mai repede de 7 ani pentru că părinţii consideră că e mai bine aşa şi pentru că nu au timp să se ocupe de ei, deşi e impropriu să îl faci să renunţe la copilarie pentru a-l responsabiliza. Dimineaţa stau la şcoală şi eventual după sunt duşi la un after-school. Aşa ajungi să-ţi vezi copilul seara când el trebuie să doarmă şi când tu eşti obosit, irascibil şi lipsit de chef. Şi trec anii şi te întrebi:
“De ce copilul meu nu vorbeşte cu mine? De ce trece prin tot felul de etape? De ce nu pot să-l înţeleg?”
DE CE OARE? Bineînţeles, majoritatea părinţilor îşi pun întrebarea de ce copiii lor sunt aşa pentru că ei nu i-au educat aşa,dar cum? Au avut timp să le răspundă la toate întrebările puse de ei, să-l petreacă alături de copil-dar vina este a copilului (mereu e vina celuilalt)?
Nu sunt în măsură să vorbesc pentru că nu sunt mamă, dar spun doar ce am observat aşa că puteţi să mă judecaţi cum vreţi. Vorbeam la un moment dat cu o rudă care avea un băieţel de 4 ani, dar ea avea două job-uri, tatăl şi el muncea, iar copilul stătea cu străbunica sau cu bunicii şi străbunica la ţară…. şi plângea uneori că îi este dor de părinţi. Am întrebt-o de ce nu renunţă la un loc de muncă pentru că sincer vă spun, aveau o situaţie materială foarte bună la care unii doar visează, iar răspunsul ei a fost “păi vrem să ne cumpărăm o canapea şi costă 1000 de euro”. Întrebarea care mi-a venit a fost “Ce e mai important, canapeaua sau copilul?”
Legat de şcolarizarea copilului, el are nevoie de o pregătire înainte de a intra în contact cu acest mediu; grădiniţa joacă un rol important în atenuarea şocului începerii şcolarităţii. O mare greşeală pe care o fac părinţii este aceea de a induce copiilor frica, groaza sau ameninţarea, ceea ce duce la apariţia şocului şcolarizării în primele săptămâni, acest model fiind preluat şi de fraţii mai mari şi transmis mai departe.
Ameninţarea, chiar în joacă, o întâlnim destul de des atunci când părinţii nu ştiu ce să mai facă, exemplu: “Dacă nu încetezi o să vorbesc să vină un ţigan să te ia”, apropo de ce spunea Bogdan în comentariu de la articolul “Reintegrarea persoanelor cu nevoi speciale“, de mici li se impune modul în care TREBUIE să gândească, să reacţioneze, ce trebuie şi cum trebuie să facă. În articolul “Teatrul de control” este prezentată modalitatea prin care părinţii îşi controleză copii şi cum îi pot face să devină dependenţi de ei prin acest joc de control.
Lasă un răspuns