Fantome fictive

Pot fi făcuţi să vorbească morţii care n-au trăit niciodată? Aparent – paradox sau absurditate! Totuşi, pentru parapsihologie este vorba de un caz interesant şi chiar o îndrăzneală, fiindcă aceasta este împotriva teoriilor spiritualiste şi, mai ales, spiritiste. Iată un grup de tineri parapsihologi americani din Toronto care au inventat un personaj de la sfârşitul Evului Mediu sau din secolul al XVI-lea, Philippe; ei i-au creat acestuia, din închipuire, un mediu plauzibil (conacul din Diddington, în Anglia), un cămin, aventuri sentimentale etc. Şi cum pateticul stă bine unei astfel de situaţii romaneşti, nu a lipsit nici iubirea pentru o femeie care, acuzată de vrăjitorie, a murit pe rug. Ros de remuşcări pentru că nu a făcut suficiente eforturi pentru a o salva, Philippe se aruncă în luptă ca un curajos ce caută moartea; şi o găseşte…

Grupul din Toronto împinge scrupulele până la cercetarea a numeroase documente despre această epocă. Unul din membrii lui se duce chiar în Anglia pentru a se familiariza cu ambianţa de la conacul Diddington. Un altul face portretul lui Philippe, ca să aibă chipul lui mereu în minte. Grupul se reuneşte frecvent, discută îndelung despre Philippe şi despre mijlocul de a-l face să apară sub forma unei halucinaţii colective. Dar, vai! Falsul mort se lasă rugat, nu binevoieşte să se manifeste în faţa participanţilor.Tinerii noştri parapsihologi erau pe punctul de a lăsa totul baltă, când, în 1973, ei descoperă în periodicul S.P.R. din Londra un proces-verbal asupra unor cercetări de acelaşi tip.

Trei parapsihologi britanici avuseseră aceeaşi idee; dar ei reuşiseră. Aceştia din urmă afirmă că se impune o regulă, pe cât de simplă, pe atât de imperativă: pentru ca o fantomă, adevărată sau falsă, să-şi manifeste prezenţa, ajunge să crezi în ea; cât despre restul, e bine să laşi lucrurile să-şi urmeze cursul „natural”. Trebuie mai ales să abandonezi orice constrângere şi să dai dovadă de o mare receptivitate şi libertate spirit. Se recomandă o ambianţă veselă, destinsă, care să nu semene deloc cu atmosfera caracteristică spiritiştilor. Nu e necesar să se recurgă la un medium.

Grupul din Toronto şi-a reluat cercetările pe aceste baze noi. Ei au aprins luminile, nu s-au sfiit să glumească sau să râdă, au vorbit la masă, ca şi cum ar fi fost vorba de o persoană, dar fără să aştepte un răspuns. În fine, câteva zile mai târziu, Philippe a rupt tăcerea. Masa îşi făcea de cap… Ciocănituri, zgârieturi, deplasări laterale, nu lipsea nimic. Astfel încât unul dintre membrii grupului a observat ca ar fi interesant de ştiut cine e autorul acestui tărăboi: „Şi dacă e vorba de Philippe?”, îi întreabă pe colegii săi. Ca răspuns, s-a auzit o pocnitură, care a făcut să vibreze mobilele şi să cadă câteva tablouri. Era Philippe… După ce contactul a fost stabilit, nu tr

ebuia decât să-l strigi pe Philippe pentru ca el „să facă o vizită” grupului din Toronto, căruia i se pusese la dispoziţie o sală pentru experienţe. Se impune să precizăm că fantoma falsă nu aducea nimic nou în ceea ce priveşte comunicarea cu cei vii. Ea părea să prefere buna şi vechea metodă, deja verificată, a loviturilor în masă, pe care o ridica uneori, manifestând astfel un conformism care nu stârnea invidia fantomelor „adevărate”.

Uneori, când contactul cu Philippe era bun, un nimb aureola (sau părea să aureoleze) portretul lui care împodobea un perete al încăperii. Puţin câte puţin, între Philippe şi creatorii săi s-a stabilit un schimb mai complex. El îşi însuşise perfect biografia care i se fabricase. Dar, “fără să se oprească aici, el şi fabula. De fapt, totul depindea de persoanele prezente.

Grupul din Toronto era compus din opt membri. Ca să se obţină un dialog bun, erau suficienţi patru. În grup s-au amestecat şi persoane străine; ele nu cunoşteau neapărat biografia fantomei noastre. În acest caz, s-a observat că Philippe fabula şi mai mult. Lecţia de învăţat dintr-o asemenea experienţă este cât se poate de clară: comunicarea cu morţii poate să fie fictivă.