Cum oare se pot sintetiza, în doar câteva zeci de rânduri, cele treizeci de secole de existență a primului stat pe care l-a cunoscut omenirea?… Suind spre izvoarele celei mai înfloritoare și mai stranii civilizații, care pare apărută din neant, „dintr-o dată”, acum mai bine de cinci milenii, la un nivel de cunoaștere atât de înalt, încât nici azi nu-l putem cuprinde și înțelege pe de-a-ntregul, te simți prins într-o aventură demnă de o adevărată călătorie în timp, cu mult mai de preț decât oricare din călătoriile similare imaginate vreodată de scriitorii SF… și, totuși, Egiptul faraonilor, căci despre el va fi vorba, Egiptul Fiilor Soarelui, a existat!
Mărturie peste milenii – piramidele, Sfinxul, templele de la Abu Gurob, Deir-el-Bahari, Abydos, Luxor, Medinet Habu, Edfu, Dendera, Kom Ombo, Philae, Esna, mormintele din Valea Regilor, amenajările de hidroameliorații, de genul celor de la Fayoum, nenumăratele vestigii de artă, știință și religie care atestă o cultură de un înalt rafinament, neegalat decât foarte târziu de alte civilizații care i-au urmat, precum, spre exemplu, civilizația Greciei antice… De altminteri, toate civilizațiile ulterioare au încerat aceeași uimire, aceeași admirație, aproape mistică, aceeași sfială când căutau să-și compare înfăptuirile cu cele ale Egiptului faraonic…
Când facem această afirmație, ne gândim la raportul dintre posibilitățile, am zice azi capabilitățile, tehnice și realizarea proiectelor. Pentru că prea puține înfăptuiri – ca să nu spunem chiar „nimic” – din ceea ce am realizat, chiar și în zilele noastre, pot fi comparate cu piscurile atinse de anticii egipteni, chiar dacă, sau mai ales, ei nu au pășit pe Lună, n-au trimis mesageri pe alte planete ale Sistemului Solar, n-au cunoscut clonarea și ingineria genetică, n-au avut computere, lasere, radiotelescoape, reactoare nucleare și, în general, toată impresionanta știință, tehnica și tehnologia cu care atâta ne mândrim a le avea azi. Sau… cine știe?!… Ca o provocare peste milenii, care credeți ca ar putea fi acea realizare actuală care să… „întreacă” posibilitățile noastre, uimindu-i pe urmașii noștri de peste milenii, așa cum o face în zilele noastre, bunăoară, Sfinxul ce străjuie tainele unei civilizații dispărute, de atâta amar de vreme, pe platoul marilor piramide?!…
Soarele și faraonul
Istoria Egiptului antic începe a fi „scrisă” cu 10000 de ani î. Ch. Nu avem ambiția – și nici spațiul – de a o înfățișa de la acea dată. O vom reda însă succint cu mult mai „aproape” de zilele noastre, mai exact, ne vom rezuma la perioada consemnată de preotul egiptean Manethon, contemporanul lui Ptolemeu al III-lea, cel care a împărțit istoria Egiptului în 30 de dinastii, începând din anul 3000 î. Ch. și până la cuceriea Egiptului de către Alexandru cel Mare, în anul 330 î. Ch. Rămâne încă o enigmă cum a reușit civilizația egipteană să se mențină timp de trei mii de ani – un record absolut de longevitate a unui stat – în pofida atâtor întâmplări care de care mai devastatoare (războaie civile sau de cucerire, răzvrătiri ale oamenilor „de rând”, vanități politice oarbe aidoma celor din zilele noastre…).
Ecuația care ar putea explica exceptionala stabilitate, echilibrul acestui sistem statal, îi are ca principali factori pe faraon, cu puteri nelimitate, stăpân absolut, apoi casta omniprezentă a preoților, urmată îndeaproape de armata de scribi, fără de care serviciile administrative, admirabil puse la punct (să nu le confundăm cu cele născute de birocrația canceroasă, secretată de societățile moderne!), n-ar fi avut eficiența extraordinară pe care au avut-o și, nu în ultimul rând, mulțimea țăranilor, adică a acelora care hrăneau întreaga societate, asigurau mâna de lucru pentru înălțarea piramidelor și templelor, pentru războaie… Societatea Egiptului antic a reprodus cu fidelitate „piramida”, în vârful căreia se afla faraonul, urmat, am zice azi, de „primul ministru” (vizirul), de „intelectualitate” (preoțimea) și „bugetari” (scribii), iar la baza – grosul „palmașilor”, pe spinarea cărora, dintotdeauna, s-a înălțat Statul.
Greu de știut și de înțeles, azi, natura ascunselor resorturi ale unei ordini politice fundamentate integral de ideea sacrului. Legitimitatea conducătorului „desemnat” de divinitate – în speță, de zeul Ra, întruchiparea Soarelui – nu a fost, nu putea fi pusă la îndoială de nimeni, nici măcar ca simplu exercițiu, din binecunoscutul motiv că, până și în zilele noastre, argumentul stupid al „sângelui albastru”, al „unsului lui Dumnezeu”, exercită un magnetism inhibitor al minții omenești ce nu are nici o legatură cu rațiunea, cu valoarea intrinseca a individului ajuns, printr-o întâmplare social… genetică, în vârful piramidei sociale. Nu are legatura nici cu vointa multimilor, consacrata prin acea extraordinara inventie greceasca numita „democratie”, fiind mai degraba ceea ce cunoastem a fi „dictatura autocrata de esenta divina”, așa cum a fost imensa majoritate a monarhiilor – fie ele regate sau imperii – pe care le-a cunoscut omenirea de-a lungul vremurilor, pretutindeni.
În rezumat, ideologia fondatoare a statului egiptean sustinea ca lumea a fost creata de zeul Ra (zeul-Soare), cel care a și stăpânit-o la inceputuri. După care, ostenit și scârbit de a tot potoli revoltele oamenilor, Ra, zeul-Soare, zeul suprem în panteonul egiptean, a hotărât să se claustreze în ceruri, păstrându-și calea celestă „în jurul Pământului” pe care o urmează de amar de vremi. El a încredințat regatul pământean fiilor săi divini, pe rând, lui Shou, Geb, Osiris și Horus. Apoi veni rândul semizeilor, „urmașilor lui Horus”, pentru ca, în final, și aceștia să delege puterea faraonilor omenești, dintre care primul a fost Menes. Retras, ca un sihastru, în ceruri, Creatorul solar nu a părăsit, totuși, lumea pe care o zămislise, el veghind din înalt și intervenind prin mijlocirea reprezentantului său pământean – faraonul…
Cine erau faraonii?
Puterea, succesiunea la tron era apanajul primilor descendenți de parte bărbătească, un fel de „lege salică” a cărei vechime, după cum vedem, se socoate în milenii… dacă primul născut murea, următorul îi succeda la tron. În cazul în care nu existau urmași, tronul era hărăzit unei femei din familia regală. Aceasta, de regulă, nu era decât o păstrătoare a funcției, fără să beneficieze de toate împuternicirile presupuse de rolul faraonului. Ea era obligată să ia în căsătorie pe acela care urma să fie faraonul, adevăratul faraon. Ce-i drept, au fost și câteva excepții în care femeia a luat puterea pe de-a-ntregul, așa cum istoria reține că a fost cazul a patru femei care au devenit faraoni (sau, dacă vreți, faraoane) – Nitokris, Skemiophris, Hatshepsout, Taousert. Aceste „accidente” nu înseamnă câtuși de puțin că femeile ar fi putut deține în mod legitim puterea totală în virtutea unor reguli anume, ci, pur și simplu, reprezentau dorința, de înțeles până în zilele noastre, de a menține această putere totală în interiorul unei familii. În aceeași măsură, inovația instituției coregentei, apărută în Noul Imperiu (1550-1069 î. Ch.), care presupunea un prinț moștenitor desemnat încă din viața faraonului domnitor, nu înseamna decât dorința acestuia din urmă de a avea succesorul dorit. De altfel, toate acestea nu fac altceva decât să demonstreze faptul ca doctrina oficială a faraonilor a fost, în realitate, o „teogamie” („nașterea divină”, zeul, întrupat fiind în soțul femeii, zămislește viitorul faraon, femeia devenind, astfel, mama regelui).
Egiptul cât Universul de mare!
Oricât ni s-ar părea, azi, de ciudat, faraonii se purtau ca și când țărâmul pe care-l cârmuiau ar fi fost „nelimitat”, de parcă imperiul ar fi avut dimensiunea Universului! Și aceasta, pentru că faraonul reprezenta însăși esența divină a Demiurgului. De altminteri, această ideologie a fost motivația extinderii acaparatoare a hotarelor tuturor imperiilor, de la egipteni și până la imperiul sovietic. „Ceilalți”, „străinii”, „veneticii” erau socotiți roadele „haosului primordial” și, prin urmare, se cuvenea să fie „civilizați” prin înglobare și asimilare în granițele imperiului. Acest fapt își avea explicația sa: de vreme ce faraonul este trup din trupul zeului, el are „datoria creației”, obligație divină pe care nu și-o poate exercita decât prin extinderea hotarelor imperiului și prin „civilizarea păgânilor”…
Așa stând lucrurile, lesne de înțeles de ce faraonul era stăpânul absolut al Universului, capul oștirii, autoritatea supremă a întregii administrații, supremul conducător religios. El este cel ce mijlocește între ordinea cosmică și cea terestră, dintre sacru și profan, dând evenimentelor un sens cultural, o viziune unificatoare, ale căror semnificații de profunzime erau exprimate de victoria demiurgului asupra forțelor haosului…
Fascinantă, enigmatică și stranie lume… Din negurile istoriei, în zorii civilizației umane, faraonii au fost creatorii unei arhitecturi statale cu reverberații până în zilele noastre. E mult, e puțin – numai Sfinxul ne-ar putea spune!…
Lasă un răspuns