Franz Anton Mesmer – medic german

Franz Anton Mesmer (1734, Iznang – 1815, Meersburg), a fost medic german. În 1779 a apărut o carte monumentală, Memoriu despre descoperirea magnetismului animal. Autorul ei afirma în 27 de propoziţii, care au devenit în curând Biblia magnetizorilor, că a descoperit existenţa unui nou element fizic, magnetismul animal, apropiat şi, totuşi, distinct de electricitate şi de magnetism.

Pe ce cale a ajuns Franz Anton Mesmer la o asemenea afirmaţie care va şoca academiile şi întregul corp medical? După o copilărie petrecută la ţară, el pleacă, la vârsta de 18 ani, la colegiul iezuit din Dollingen, unde studiază teologia, apoi trece cu arme şi bagaje la filozofie, luându-şi doctoratul în 1759.

Urmărind o formaţie solidă, face apoi studii de drept, consacrându-se în acelaşi timp unor discipline în parte interzise (alchimia, astrologia şi alte ştiinţe oculte). Urmează, în fine, cursuri la Şcoala de medicină din Viena. La 27 mai 1766, obţine diploma de doctor în medicină cu teza De planetarum influxu (“Despre influenţa planetelor”), care îi aduce un elogiu măgulitor din partea maestrului său Van Swieten.

În ciuda cheltuielilor nebuneşti ale soţiei sale, de care se va despărţi în curând, Franz Anton Mesmer nu duce lipsă de bani. Tot la Viena, el se instalează într-o casă mare şi frumoasă, cu un teatru în aer liber. Prietenul său Mozart – Mesmer şi Mozart fac parte din aceeaşi lojă masonica — dă concerte aici.

Franz Anton Mesmer observă efectele euforizante ale muzicii asupra asistenţei, îşi va aminti de acest lucru în curând. În 1772, Franz Anton Mesmer începe să folosească magnetismul în tratamentele pe care le aplică bolnavilor săi. La această dată, medicul nostru nu pare să aibă o teorie unitară.

A reţinut lecţia lui Newton (atracţia universală), ipotezele lui Paracelsus privind microcosmosul şi macrocosmosul, tot ceea ce se referă, mai mult sau mai puţin, la noţiunea de fluid sau de spirit universal în opera lui Fludd, Van Helmont şi Maxwell şi, în fine, urmându-l pe astronomul Hell, el practică punerea de magneţi.

Descoperă, totuşi, că magnetismul poate să se transfere la alte corpuri, la tije de fier sau la apă, de exemplu. În orice caz, se apără cu multă energie împotriva acuzaţiilor că ar vindeca prin mijloace supranaturale. Tratează o femeie de 29 de ani, Oesterline.

Dar facultatea, în persoana lui Anton Storck, medic al împăratului, refuză să recunoască vindecarea. Este începutul neînţelegerii între ştiinţa clasică şi magnetismul animal, care îl va urmări pe Franz Anton Mesmer toată viaţa. Când ajunge la Paris, în 1778, Franz Anton Mesmer are 44 de ani. El impune prin prestanţa sa.

Magnestismul animal al lui Franz Anton Mesmer

În curând, lumea bună din Paris se îmbulzeşte în piaţa Vendome, în jurul ciubărului său. Franz Anton Mesmer ajunge la concluzia că magnetismul animal nu este altceva decât un al “şaselea simţ”, artificial, “care nu mai poate fi definit ca şi cele cinci simţuri obişnuite. El trebuie să fie simţit pentru a fi înţeles” (Jean Vinchon).

Afecţiunile vaporoase, cu care Franz Anton Mesmer se confruntă, sunt deosebit de frecvente către sfârşitul secolului al XVII-lea: obturaţii, spasme, convulsii… Şi în aceste cazuri medicul german obţine cele mai bune rezultate. Criticat de către medicii care oscilează încă între teoriile fizice şi cele umorale, Franz Anton Mesmer trece în ochii maselor drept un taumaturg.

Explicaţia sa este, totuşi, mai modestă. Se pune problema de a restabili, prin pase sau prin alt mijloc, armonia distrusă.

“Armonia perfectă a tuturor organelor noastre şi a funcţiilor lor constituie sănătatea, afirmă Mesmer. Boala nu este decât alterarea acestei armonii.”

Nu trebuie să facem oare din Mesmer unul dintre strămoşii psihoterapeuţilor?

“Melodiile acompaniate de clavecin oferă întregii ceremonii fondul sonor propice magnetismului. Îmbrăcat într-o somptuoasă robă de mătase liliachie, Mesmer înaintează maiestuos. Plasându-se în mijlocul bolnavilor, ei îi priveşte încet, autoritar, mişcând o baghetă de fier. Majoritatea pacienţilor săi intra în transă, în timp ce Maestrul se retrage” (J. Tondriau).

Dar ceea ce Mesmer nu poate decât să întrezărească este funcţia catartică a crizei, a cărei necesitate a înţeles-o, dar nu şi procesul. Pentru aceasta trebuie să-i aşteptăm pe Bleuler, Freud şi psihanaliza.