GURDJIEFF, Gueorgui Ivanovich (Ivanovici); zis şi Georges (1887, Alexandropol, Transcaucazia-1949, Paris), a fost un mag rus de origine greacă, naturalizat francez. Chel, uneori pare puţin şlefuit din punct de vedere fizic şi moral, are nişte ochi negri fascinanţi. Fumează, blesteamă, tună şi fulgeră, se comportă imprevizibil. Vorbeşte greaca, tadjika, armeana, rusa, engleza, franceza… Personajul este înconjurat de legende, răspândite de discipoli care le amplifică sau le interpretează într-un sens care, după cum mărturiseşte însuşi Gurdjieff, nu este poate cel mai bun.
Astfel, în memoriile sale, Gueorgui Ivanovich scrie textual că nu trebuie întotdeauna să luăm cuvintele lui în sensul propriu. Dar de un lucru suntem aproape siguri: a practicat numeroase meserii până la Marele Război – rând pe rând sau în acelaşi timp a fost tâmplar, mecanic de locomotivă, şef de şantier, ghid pentru turişti, cărora se bucură să „le sucească mintea”, spune el, pentru a-i tapa de bani.
Cum nu are prea multe scrupule în ce priveşte modul de a face bani, Gueorgui Ivanovich trăieşte mai ales din expediente. Se transformă chiar în furnizor de materiale de construcţii pentru căi ferate şi drumuri. Desfăşoară activităţi deosebit de lucrative: comerţul cu amănuntul, are restaurante, săli de cinema, practică negustoria cu covoare şi antichităţi. E pasionat de arheologie… Se dovedeşte, în fine, un călător neobosit.
Printre călătoriile sale, de până la 1914, unele sunt imaginare (cum să distingi adevărul de fals la un asemenea om?), altele reale, altele de iniţiere: ar fi pus la cale expediţii în deşertul Gobi, în căutarea Regelui Lumii; ar fi descoperit o mănăstire unde s-a păstrat, în toată integralitatea sa, tradiţia, “Maestrului Dreptăţii” a esenienilor, această sectă evreiască eretică, căreia, se pare, i-a aparţinut Iisus; ar fi fost de câteva ori la lama tibetani şi în India… Şi Dumnezeu mai ştie unde…
„Colecţionam, va spune Gueorgui Ivanovich, toate textele şi toate informaţiile orale ce mai existau încă în anumite centre asiatice despre această ştiinţă, care era foarte dezvoltată în timpurile străvechi şi care se numea Mekheness, nume însemnând acţiunea de a înlătura vinovăţia. […] După doi ani de studii teoretice, m-am prezentat ca vindecător şi am pus în practică rezultatele studiilor mele pe un mare număr de oameni.”
Geniul Gueorgui Ivanovich
Dar geniul lui Gueorgui Ivanovich Gurdjieff va consta în iniţierea unei învăţături relativ simple şi a unei practici coerente, plecând de la doctrinele cele mai eclectice. În ce constă fondul gândirii sale? După Piotr Demianovici Uspenski, unul dintre primii lui discipoli, dacă nu primul care a scris despre el (In Search of the Miraculous, 1949; traducerea franceză: Fragments d’un enseignement inconnu), doctrina Maestrului se bazează pe ideea că, în imensa lor majoritate, fiinţele umane sunt „adormite” şi deci incapabile să fie răspunzătoare de existenţa lor.
După el, există patru stări posibile de conştiinţă la fiinţa umană: prima, somnul fiziologic, care ocupă peste o treime din viaţă; oricât de agitată ar fi, a doua, numită „stare de veghe”, nu reprezintă mai mult din punctul de vedere al lucidităţii; în cea de-a treia, luăm cunoştinţă de fiinţa proprie, stare derizorie, comparată cu calitatea de deşteptare şi iluminare pe care o conferă a patra stare, care este „conştiinţa obiectivă de sine şi de lume”. Cum să accedem la această extremă luciditate dacă nu reprimăm în noi marioneta? Şi trebuie ştiut cum.
După scriitorii care i-au fost discipoli, în special Huxley Rene Daumal, Luc Dietrich şi Katherine Mansfield (care a venit să moară la mănăstirea Avon, aproape de Fontainebleau), lucrarea asupra ta constă în exerciţii de tot felul, atât mentale, cât şi fizice. Se învăţau, de exemplu, diferite moduri de a respira. Se practica postul, iar săptămâna următoare se făcea chef. Esenţial era să nu te obişnuieşti cu nimic.
Trebuiau înfrânte convenţiile, fie ele şi musculare. „Efortul Gurdjieff, spune Uspenski, se centra mai ales pe ritmică şi pe dansuri ciudate însoţite de muzică, destinate să ne pregătească să facem apoi exerciţii de-ale dervişilor.” De altfel, aceste „balete” au făcut furori la Paris începând din 1922. Sub titlul general de Recits de behebuth â son petit-fils, Gurdjieff proiecta să scrie o vastă trilogie.
Dar nu a avut timp: a publicat doar două tomuri, scrise în franceză, după notele în ruseşte pe care le-a lăsat: întâlniri cu oameni de seamă şi Viaţa nu este reală decât atunci când „eu sunt”. Belzebut, care a cutreierat mult planeta Pământ, povesteşte nepotului său, în cursul uneia dintre călătoriile lor interplanetare, cum trăiesc, gândesc şi acţionează pământenii. De aici, consideraţii şi reflecţii asupra noţiunilor de timp, hipnotism, religie, istorie etc.
Aceste lucrări sunt destul de greu de înţeles. Intenţionat? Desigur! Autorul lor îşi presară mereu frazele cu cuvinte provenite de pe alte planete. La sfârşitul lucrării reiese, totuşi, că adevărata ştiinţă referitoare la „legile asociaţiilor gândirii umane nu este cunoscută decât de o foarte mică parte a contemporanilor noştri” şi că nenorocirea acestora din urmă provine din detestabila lor educaţie, care îl face pe om comic şi, totodată, absurd. Iniţiator sau escroc? În legătură cu el, întrebarea se pune o dată în plus.
Ca şi cum am acuza un regizor de artificiile sale sau pe filozof de abstracţiunile lui. Magul pune în joc toată puterea imaginarului în sfârşit dezlănţuită, toată prepotenţa sacrului. Există la acest om şi bufonerie, dar şi metafizică, una nu merge fără cealaltă. După cum spune Pierre A. Riffard, noţiunea de erezie nu există în esoterism.
De altfel, Gurdjieff face pe bună dreptate elogiul omului şiret („Omul şiret cunoaşte secretul”). Pe scurt, Gueorgui Ivanovich Gurdjieff a lansat o metodă practică de dezvoltare interioară. Chiar dacă îşi are bazele în Asia şi în cele mai vechi cărţi din lume, el a adaptat-o la caracterul occidental. Se pune problema de a trezi fiinţa omenească la ea însăşi. Trebuie spart cercul vicios, spaţiul fatum-ului în care el se învârteşte ca un cal în manej.
Gurdjieff propune omului sa distrugă în el toate obişnuinţele trecutului şi, printr-o serie de exerciţii psihologice şi prin autoobservare, să se angajeze nu pe căile tradiţionale, cea a fachirului, a călugărului sau cea a yoginului, ci pe o a patra cale, aceea a omului şiret. Şi asta tocmai pentru a anihila capcanele care fac din om un automat.
Lasă un răspuns