După Pitagora, “totul este aranjat după număr”. Înainte de a fi cantitate, numărul este calitate. A-i şti semnificaţia este, pentru Platon, cea mai înaltă culme a cunoaşterii. “Oricum, – spune el, ceea ce demiurgul ne-a dat simultan cu numărul, în general este întreaga gândire, precum şi restul bunurilor; or, cel mai mare dintre toate bunurile este numărul.”
Într-adevăr, numerele sunt caracterele în care este scrisă Cartea Lumii. De la Timaios la Leibniz, cu a sa caracteristică universală, a cărei noţiune de combinatorie o găsise în yi-king, precum şi (poate) în Sepher Yetzirah, acest rezumat al întregii Kabale numerice, numărul este fundamentul tuturor cosmologiilor. A (re)cunoaşte numărul înseamnă “a deschide gândul la însuşi actul creator” (Michel Mirabail).
Înseamnă a lucra la un proces a cărui stăpânire, cum spunea încă Abulafîa în Evul Mediu, conferă o stare de “contemplaţie iluminativă” sau, după Raymond Abellio, o “enstază” gnostică. Numărul este cheia Universului pentru că totul este proporţie. De la Pitagora (cf. muzica sferelor) la Saint-Yves d’Alveydre (cu al său arheometru), iniţiatul, misticul, esoteristul au perceput întotdeauna în muzică culori, forme, o ştiinţă posibilă a corespondenţelor care n-a încetat să unească nivelurile de abordare ale fiinţei, în timp ce istoria tehnicilor tindea să le separe.
Or, unul dintre principiile fiinţei este de a fi analogică. Iar analogia este efectul unei structuri de ordine pe care, la începutul secolului al XVI-lea, călugărul polonez, Fra Luca Pacioli di Borgo, o numea “divina proporţie”. Iar, înaintea lui, nu numai Pitagora, dar şi Euclid, Nicomah şi Theon din Smyma concepuseră această relaţie dintre suma a două valori considerate şi una dintre ele (cea mai mare) pe de o parte, egală, pe de altă parte, cu raportul între aceasta şi cealaltă (cea mai mică).
Aşa cum proporţia geometrică implică egalitatea a două raporturi, tot aşa legea analogică a fiinţei indică o structură de ordine. Ea este, după expresia lui Paul Valery, “măsură generalizată”. Ideea de proporţie, oricare ar fi diferitele tipuri (10, de exemplu, la Nicomah şi Theon din Smyrna), este o categorie a fiinţei înainte de a fi un mod de raţionament matematic.
“Gândirea esoterică este articulată pe scheletul lumii, scrie Michel Mirabail, pentru că ea se referă la seria deschisă a proporţiilor fiinţei. Fiinţa este obiectiv măsurabilă, pentru că, în fiecare din instanţele sale, totul dă deplina măsură a armoniilor sale.
Astfel, numerele reglează nu numai armonia fizica şi legile vitale ale fiinţelor, spaţiale şi temporale, dar şi, cum spune Louis-Claude de Saint-Martin, raporturile lor cu principiul.”
Există un asemenea izomorfism între număr şi fiinţă, încât au o arhitectonică esoterică comună. Desigur, numerele se diferenţiază de fiinţă după dimensiunile lor: simbolică, psicagogică, cosmică şi teurgică, dar ele se rezolvă în ea cu calculul “valorii lor secrete”, de unde “acorduri”, uneori neaşteptate, cum se constată în kabală, unde se procedează la “adunarea teosofică”.
<< Partea 2 >>
Lasă un răspuns