Cerbul face parte din familia Cervidae si are muschii gatului mult mai puternici decat ai caprioarei. Acesta este unul dintre motivele pentru care caprioarele nu isi blocheaza coarnele in ale cerbului.
Coarnele cerbului sunt acoperite se tesuturi vii, ce au ca protectie un strat denumit catifea. Aceasta catifea are vase de sange care furnizeaza din abundenta calciu si alte minerale.
Interesant, atunci cand se apropie perioada de imperechere, nivelul de testosteron incepe sa se construiasca foarte repede in corpul sau. Cerbul are un sezon de imperechere, care este limitat la 3 luni.
Cerbul isi petrece o mare parte din timp concurand pentru alegerea femelei. Aceste concursuri sunt extrem de feroce si uneori fatale pentru cerbi. Cand un cerb castiga, atunci el pleaca su femela intr-o zona de convietuire conventionala.
Haremul celui mai puternic cerb poate numara pana la 20 de femele in acelasi timp, singura problema in acest caz este ca cerbul trebuie sa le apere, astfel reputatia sa are de suferit. In perioada de imperechere cerbul dezvolta un muget distinct, rezultat al nivelului ridicat de testosteron.
Cerbul – mituri si legende la romani
1) Cerbul apare deseori în contextul unei nunți: un cerb de 3 ani înoată în Oltul ieșit din albie și poartă în corne un leagăn de mătase, în care coase și chindisește o fată aflată la vârsta căsătoriei. Ea cere cerbului să înoate lin , pentru ca ea să poată lucra liniștită, astfel, el va fi tăiat de frații săi, carnea lui va fi mâncată la nuntă, din oasele lui își vor construi casă, cu pielea lui o vor acoperi, cu sângele lui o vor zugrăvi, din copitele lui vor face pahare, iar capul lui îl vor pune la intrarea în grădină.
Această imagine cu siguranță este foarte veche și amintește de zeița Artemis.
Animalul care se jertfește la întemeierea unei familii a fost considerat totodată ca psihopomp (cu sensul de ghis al sufletului), deoarece cerbul conduce uneori o femeie moartă în lumea cealaltă. Cercul este un simbol al fiintei care ne ajuta sa trecem in lumea de dincolo. De asemenea, el este un animal de putere care ne invata anumite lectii.
Și carul Mamei Pădurii este tras de cerbi.
2) Un alt cerb se laudă că nimeni nu știe unde se adapă el, unde paște și unde doarme; zice că aleargă mai repede decât zboară șoimul și decât aleargă un cal. Între timp apare un tânăr vânător, care-l înconjoară cu câinii săi de vânătoare și cu șoimi și-l ucide. În ceasul morții, cerbul își exprimă dorința ca din cornele lui să se facă trâmbițe, picioarele lui să fie hrană pentru câini, ochii lui să hrănească șoimii, iar carnea lui – servitorii de la curte.
3) Ca urmare a unui blestem, un tânăr a fost prefăcut în cerb pe timp de nouă ani. El roagă vânătorul să-i cruțe viața și promite acestuia că-l va purta în coarne până își va găsi logodnica. După 9 ani, 9 luni, nouă săptămâni și nouă zile, el va redeveni om. Se va întoarce în sat, va construi biserici și va celebra slujbe.
4) Un om nu-și învață fiii nici să lucreze pământul, nici să crească animale, ci numai să vâneze. Aceștia vânară atât de mult încât fură transformați în cerbi. La Crăciun, tatăl se duse la vânat în pădure. Întâlni nouă cerbi, dar când vru să-i împuște, aceștia amenințară că-l vor lua în coarne și-l vor arunca din piatră-n piatră; identificând în cei 9 cerbi pe proprii săi fii, vânătorul îi rugă să se întoarcă acasă, unde mama lor îi aștepta cu dor, cu cămăși noi, cu masa pusă, cu lumânări aprinse și cu paharele pline.
Cerbii refuzară să se întoarcă acasă deoarece capetele lor nu intrau pe ușa casei, picioarele lor nu mai puteau păși pe cenușă, ci doar pe frunze, iar buzele lor nu mai puteau bea din pahare, ci doar din izvoare.
Cerbul e și o mască asemănătoare cu Borița, Brezaia, Turca, pe care o ”joacă” feciorii la sărbătorile de iarnă.
Cele mai vechi atestări ale cultului vânătorii de cerbi în Dacia datează din paleolitic.
Lasă un răspuns