În societatea actuală, femeia a reuşit să-şi schimbe rolul pe care a trebuit să-l adopte secole la rând. A rupt “lanţurile” care o făceau să trăiască doar pentru ceilalţi, să uite de ea şi să trăiască mereu în umbră, să fi sclavul unor idei preconcepute. Sunt şi acum mulţi care compară femeile cu bărbaţii sau invers, însă nu văd necesitatea acestor comparaţii pentru ca femeia e femeie şi bărbatul bărbat. Suntem diferiţi, dar asta nu înseamnă că trebuie să existe diferenţieri la modul în care se fac, mai bine formulat-discriminări. Sunt persoane care datorită modului în care sunt trataţi, efectiv ajung să le fie ruşine, să-şi piardă încrederea în ei doar în urma unor consideraţii la nivel verbal.
Dacă nu demult o femeie singură era o ruşine şi era împinsă de cele ma multe ori spre izolare, acum lucrurile sunt diferite. Multe femei şi-au schimbat priorităţile punându-şi propriile vise pe primul loc, au învăţat să aleagă, să spună nu, cu toate acestea există şi femei tradiţionale, unele aflându-se la extremă, altele încercând să se adapteze la noile “cerinţe” ale societăţii.
Există teorii ce susţin că atragi ce-ţi doreşti şi că de ceea ce-ţi este frică nu scapi. Presupun că aceste dorinţe inconştiente sunt cauza, iar efectul este fie formarea unui cuplu, fie singurătatea.
Psihologia experenţială susţine că în viaţă mergem pe tiparele familiei, că avem în spate o serie de informaţii cu care ne naştem şi pe care le urmăm orbeşte, asta dacă nu le conştientizăm. De aceea dacă e să urmăm firul unei femei singure, e posibil să aflăm că nu e singura din familie care a trecut prin “aşa ceva”, e ca şi cum am vorbi despre puterea exemplului, în acest caz fiind vorba de un exemplu mai puţin palpabil/ vizibil.
Aşadar, există două tipuri de femei: singure şi care au viaţă de familie. În cazul femeilor singure(aici vorbesc şi despre femeile care aleg să experimenteze relatiile pasagere), cele mai frecvente cauze ale singurătăţii sunt: lipsa încrederii în propria persoană ceea ce duce implicit la lipsa încrederii într-un potenţial partener; existenţa unui model masculin în familie care a dus la inhibare, respingere, chiar ură faţa de tot ceea ce reprezintă masculin(chiar şi această atitudine are o doză de masculinitate) ; punerea în prim plan a carierei pe o perioadă destul de îndelungată, ajungându-se uneori la pierderea noţiunii timpului(se trezesc prea târziu pentru a putea găsi un partener, asta pentru că intră în criză şi nu mai reuşesc să-şi facă ordine în gânduri şi viaţă); căutarea perfecţiunii în celălalt, neacceptarea condiţiei umane, pierderea bruscă a partenerului (moarte) şi neacceptarea altuia .
În cazul femeilor ce şi-au întemeiat o familie, putem vorbi despre sentimentul de împlinire ca femeie şi ca mamă(alături de “ales”), dar putem vorbi şi despre acele femei care din frica de singurătate, a unei stabilităţi materiale, din frica de a nu fi respisă de societate acceptă un partener violent, acceptă o viaţă plină de frustrări, vise spulberate.
Binenţeles că există şi mamele singure, dar este destul de greu pentru o femeie sa crească singură un copil, din toate punctele de vedere-moral, social, material. În acest caz e vorba de existenţa a trei roluri -de mamă, tată şi femeie. Studiile arată că inconştient, instinctual, o femeie se orientează după situaţia materială a bărbatului sau posibilitatea creării acesteia(pentru a putea întreţine familia, în special copilul sau copiii -de aici a pornit şi următoarea idee “femeile sunt materialiste”), în timp ce un mascul caută să descopere cât de bine dezvoltat este instinctul matern.
În concluzie, ceea ce am scris mai sus nu este decât o generalizare, cauzele şi situaţiile fiind multiple şi individuale. Acum, femeia este liberă să aleagă ceea ce vrea să traiască, iar să spună că nu poate, nu este decât o simplă scuză, o neacceptare. Tot ce trebuie să ştie o femeie, dar şi un bărbat în aceeaşi măsură, este acel secret pe care fiecare din noi îl ascunde şi anume că “EU POT”.
Lasă un răspuns