Când este vorba de ierbarul magic, a trece sub tăcere mandragora ar însemna a ruina creditul botanistului straniului… Căci această plantă este capabilă, după tradiţie, să vindece toate bolile (mai ales impotenţa), să desfacă farmece şi vrăji, să dezvăluie viitorul, să schimbe plumbul în aur şi să producă o mie şi una de alte minuni…
Din cea mai îndepărtată Antichitate, mandragora a fost, într-adevăr, dotată cu proprietăţile cele mai prodigioase. Dacă este îndoielnic că egiptenii ar fi făcut din ea o plantă sacră, faptul este sigur în privinţa asirienilor, după cum a arătat Dawson în 1925. Sub denumirea de iarbă de dragoste, Biblia (Facerea, 30) arată importanţa care i se acorda ca gaj de dragoste.
Homer vorbea despre dificultatea smulgerii ei. Numind-o anthropomorphon sau andromorphos, Pitagora şi filozoful grec Teofrast fac mai mult decât să releve virtuţile ei terapeutice, despre care, de altfel, vorbesc pe larg Hipocrat, Celsus, Discoride, Pliniu cel Tânăr şi atâţia alţii. Columella (Dererustica) nu se teme să afirme că mandragora este pe jumătate de esenţă umană, supranumind-o semi homo.
Mai mult chiar: un cercetător englez de la începutul secolului XX, J. Budge, a reprodus, în a sa Syrian Anatomy, diferite texte siriene care fac din faimoasa rădăcină nu numai prima dintre toate plantele Creaţiei, ci şi un fel de entitate supranaturală care este proslăvită ca o divinitate. Ce conferă, aşadar, acestei solanacei o asemenea reputaţie?
Să fie toxicitatea sa într-adevăr reală? Nu ar fi mai degrabă asemănarea sa cu homunculus, omuleţul pe care alchimiştii, în căutarea lor prometeană, încercau să-l creeze plecând de la spermă şi sânge? Fapt este că, peste tot în Europa, erau căutate mai ales sub spânzurători, acolo unde spânzuraţii, înainte de a muri, şi-ar fi eliminat sămânţa într-un ultim spasm.
Prin forma sa bifurcată, rădăcina acestei plante evocă picioarele unui corp omenesc. Într-o concepţie a lumii fundată pe corespondenţe şi analogii, mandragora era pur şi simplu “un mic om plantat”, înzestrat cu o sensibilitate de jupuit de viu şi cu o mare inteligenţă. Mitul omului în miniatură, homunculus, reapare adesea în istoria ocultismului şi a magiei. Dar adevărata problemă este în altă parte.
Cum se culege mandragora
Încă în secolul I al erei creştine, istoricul evreu elenizat Josefus Flavius, descrie culesul ei:
“N-ai putea să o atingi fără să mori, spune el, dacă ai în mână rădăcina ei; dar s-a găsit un mijloc de a o culege fără pericol: se sapă în jurul ei, se leagă de rădăcina dezgolită un câine, care, vrând să-l urmeze pe cel care l-a legat, smulge planta şi moare imediat; după aceea poţi s-o iei fără teamă. Demonii care se cuibăresc în ea şi care sunt sufletele celor răi îi omoară pe cei care pun mâna pe ea altfel decât în acest mod; e minunat că demonii din corpul posedaţilor sunt puşi pe fugă de îndată ce o apropii de ei.”
Pliniu cel Tânăr spune aproape acelaşi lucru despre mandragora. În tratatul său de botanică, Teofrast din Erese ne învaţă că, pentru a smulge mandragora, trebuie să trasăm trei cercuri în jurul ei cu vârful spadei, apoi s-o scoatem din rădăcină privind spre Orient, în timp ce unul dintre martorii operaţiunii dansează rostind cuvinte obscene. Culesul ei nu va cunoaşte modificări mai târziu, după cum ne putem da seama din ceea ce relatează fraţii Grimm în secolul al XIX-lea:
“Există mari pericole când o smulgi din pământ, scriu ei, dat fiind că, atunci când o dezrădăcinezi, ea scoate gemete şi urlete atât de înfiorătoare, încât cel care o scoate moare pe loc. De aceea, pentru a o obţine, se procedează în felul următor: vinerea, înainte de răsăritul soarelui, după ce ne-am astupat urechile cu vată, ieşim însoţiţi de un câine complet negru; facem de trei ori cruce deasupra plantei, apoi scoatem pământul din jurul ei. O legăm apoi cu sfoară de coada câinelui şi fugim cât ne ţin picioarele. Câinele vine după noi şi smulge rădăcina, dar moare.”
Dacă rădăcina mandragorei seamănă aproximativ cu un corp omenesc, capul lipseşte, şi n-ar fi greu, în spatele frunzelor care o încoronează, să vedem o frunte şi un creier.
Lasă un răspuns