Cititorul strain gaseste in cartea lui Alan Ogden – Romania Revisited – On the Trail of English Travellers 1602-1941″ sumedenie de informatii despre istoria tarii, propuneri de itinerarii si mai ales descrieri amanuntite, documentate, ale unor repere turistice precum castelele si manastirile si informatii despre o seama de orase si chiar multe sate.
Pe noi ne intereseaza cu precadere pasajele care ne fac sa ne intrebam cum s-au format si inscaunat unele dintre preconceptiile si locurile comune despre Romania. si sa intelegem de unde provin deosebirile dintre ceea ce credem ca suntem si reprezentarile altora despre noi.
Perspectiva lui Alan Ogden este ingustata de o bine cunoscuta prejudecata si pe de alta parte de o bizara ignorare a tot ceea ce s-a intamplat, s-a schimbat, s-a deformat in Romania postbelica.
El adopta ca pe un adevar axiomatic ideia bucolico-paseisto-ruralizanta ca Romania nu este si nu poate fi frumoasa decat in masura in care isi pastreaza farmecul exotic de loc in care nu se intampla si nu se schimba nimic, care atrage prin peisaj si prin traditii greu de inteles de catre un occidental.
Sustine, este adevarat, ca nu are intentia de a supraevalua epoci in care imensa majoritate a populatiei avea parte de o educatie sumara si era lipsita de majoritatea celorlalte forme de sprijin social fundamentale pentru o societate moderna”, dar se pronunta in favoarea reinvierii a ceva definit vag ca spiritul si elanul care caracteriza candva Romania, seducatoarea imbinare de panas si excentricitate pe care o lume mai curand statuta o gasea induiosatoare chiar daca uneori o soca”.
Sunt reproduse integral versurile pompoase si idilice despre Insorita Romanie” dedicate Reginei Maria in 1924 de o anume Isabel Trumper si pe care Alan Ogden numai pentru a ramane politicos”, le califica drept poezie de scolarita”. Dincolo de limitarile ei poetice, scrie el, Isabel a surprins idealul populist al Romaniei care a prins radacini incepand de la finele secolului XIX.”
Aceeasi atitudine este ilustrata de citatul din Sacherverell Sitwel, a carui carte, Calatorie romaneasca” a fost tiparita gratie unei subventii de cinci sute de lire sterline acordata de Regele Carol II: Sa speram ca nu vor fi niciodata in Romania orase cu peste un milion de locuitori, caci in orasele foarte mari exista totdeauna mizerie, iar sansa Romaniei consta in muntii si in campiile ei.
Ceea ce e permanent si de neuitat in Romania este marele platou al Transilvaniei, sunt padurile Olteniei, baltile Dunarii, vaile Neamtului, Sucevita si Voronetul cu picturile lor si casele de lemn si straiele vesele vazute pe drumurile ei. Aceasta este Romania permanenta, in timp ce Romania moderna cu fabrici si apartamente-tip nu este decat adaptarea ei la conditiile de civilizatie ale secolului XX. O preferam pe cea veche. Si ea este cea care va dainui, temperata de cea noua.”
Se adauga, la aceasta, observatiile Contesei Waldeck despre presupusa – si laudata de catre ea – vocatie a Romaniei de a intoarce spatele istoriei, de a lasa sa treaca pe langa ea ceea ce este strain, nou, insolit, fara sa se implice si fara sa se schimbe si de a accepta fara cracnire si fara impotrivire datul sortii. In 1941, pleca dupa sapte luni impresionata de indestructibilitatea acestui popor flexibil, realist, fatalist, pe care soarta l-a asezat pe hotarul dintre Orient si Occident.
Doua mii de ani de stapani straini aspri, de invazii barbare, de cuceritori lacomi, de printi ticalosi, de holera si de cutremure, au insuflat Romaniei superbul simtamant ca totul este vremelnic si trecator.” Brodand, fara sa-l invoce, pe marginea stravechiului capul ce se pleaca…”, autoarea cartii Athenée Palace” crede ca romanii poseda in cel mai inalt grad capacitatea de a primi cu nepasare loviturile istoriei.
Cunosc arta de a cadea usor, cu toate articulatiile si toti muschii destinsi asa cum numai cineva care s-a invatat sa cada o poate face. Secretul artei de a cadea este, desigur, sa nu te temi de cadere si romanilor, spre deosebire de occidentali, nu le este frica de caderi. O lunga experienta a supravietuirii i-a invatat ca fiecare cadere poate antrena oportunitati neprevazute si ca, intr-un fel sau altul, se vor ridica din nou in picioare.” Mamaliga – nu-i asa? – nu explodeaza!
Cu aproape saizeci de ani mai tarziu, cel care reviziteaza” Romania isi insuseste aceeasi atitudine aparent admirativa dar in esenta insultatoare fata de tara privita ca un fel de rezervatie naturala a primitivismului in primejdie de a deveni un banal stat civilizat. Nimic nu i se pare mai demn de lauda decat faptul ca in multe locuri din tara modul de viata a ramas neschimbat, bazat pe gospodarirea autarhica si pe traditiile seculare ale agriculturii de subsistenta.
Peisajul a supravietuit si el in zonele neatinse de colectivizare.” Il incanta bezna de pe ulitele satului maramureseran Botiza; pe intuneric, doi cai care se intorceau de la adapat au dat peste el si putin dupa aceea, pentru a nu fi lovit si de o caruta bine inteles fara nici o lumina”, s-a aruncat in sant. Ce-ar fi putut sa-l entuziasmeze mai tare?
Poate doar drumul de groaza” de la Putna la Sucevita: Cateodata reuseam sa strabat o suta de metri fara sa trebuiasca sa ma opresc penrtru a evita o groapa cat o pestera; alteori, doar doi sau trei metri. Am zarit pe camp o fata cu bluza alba si fusta de un albastru viu care torcea cu fusul ei lana; ar fi putut constitui subiectul unui tablou de Grigorescu.” Si mereu, ca un leit-motiv, dezamagirea ca nu peste tot e la fel, ca exista si locuri unde se traieste ca in restul lumii.
Alan Ogden admira pe buna dreptate eleganta unor case si edificii construite inainte de razboi, deplange monotonia cartierelor de blocuri-tip dar – aici intervine omisiunea de neinteles semnalata mai sus – nu spune nici macar un cuvant despre slutirea sistematica, intentionata, a oraselor si in primul rand a Capitalei din ordinul toapelor megalomane care au taiat si spanzurat in Romania.
Dupa ce descrie Palatul Cotroceni si-i povesteste amanuntit istoria (fara sa treaca insa de perioada in care a fost locuit de Regina Maria), noteaza totusi: Parasind Cotroceniul, nu-ti vine sa crezi ca un guvern comunist a ordonat in 1984 demolarea bisericii din 1679 care se afla in parc inca de pe vremea primului Cantacuzino.
Consternat de acest ordin, arhitectul Nicolae Vladescu l-a sfidat pe Ceausescu si a demontat-o cu grija, piatra cu piatra, astfel incat sa poata fi reconstruita candva in viitor.
Astazi, reconstruirea bisericii este o prioritate pentru administratia actuala, cu conditia de a se putea obtine finantarea necesara.” In continuare, mutilarea Bucurestiului este expediata intr-o fraza din care pare sa reiasa ca nu s-a intamplat nimic iesit din comun, ca orasul n-a facut decat sa treaca, la fel ca oricare altul prin crize, transformari si calamitati naturale, atat si nimic mai mult.
Dintre toate celelalte cladiri care au disparut ca urmare a bombardamentelor, cutremurelor, neglijentei sau restructurarii, cel mai mult mi-as fi dorit sa vad Palatul Sturdza din actuala Piata a Victoriei.” Descrie Palatul Vitelului, cunoscut doar din fotografii ca pe o constructie bizara, baltata si supraornamentata, un ghiveci de stiluri si de o extrema vulgaritate”. Curiozitatea lui nu se extinde la niciunul dintre celelalte edificii sterse ca si acesta de pe harta Capitalei dintr-o toana a lui Ceausescu, iar cartierele asasinate nu sunt nici macar mentionate.
Cititorul strain caruia ii este destinata la urma urmei cartea nu afla absolut nimic despre asa zisul centru civic. Alan Ogden nu mentioneaza nici macar in treacat oroarea faraonica inaltata cu pretul infometarii unei natiuni pe ruinele uneia dintre cele mai frumoase si mai caracteristice zone rezidentiale bucurestene.
Sunt, insa, in capitolul despre Bucuresti, o seama de citate din carti vechi si de remarci ale autorului care demonstreaza ca marele oras a fost si este perceput altfel decat isi inchipuie cei mai multi dintre noi.
Titlul capitolului, Bucuresti: o strada, o biserica, o ideie”, este imprumutat din cartea unei englezoaice, Maude Parkinson, care a venit in 1889 ca guvernanta si a ramas, dupa cum rezulta din titlul cartii ei, publicata in 1921, Douazeci de ani in Romania”. Pentru ea, Bucurestiul se rezuma la o singura strada, Calea Victoriei, biserica ortodoxa era atotputernica si necontestata, iar locuitorii aveau o ideie fixa si pe deasupra unica: sa faca bani.
Nici celelalte impresii selectate de Alan Ogden nu sunt mai flatante. La sfarsitul secolului XVIII, vizitatorul anonim din Carte de calatorie”, de Richard Phillips, probabil un reprezentant diplomatic deoarece a fost primit cu fast de domnitorul Alexandru Moruzzi, astepta cu nerabdare sa fie poftit la un ospat, deoarece mancase foarte prost pe drum: Hrana obisnuita a tarii consta dintr-o paine neagra, foarte umeda si foarte acra care se foloseste si ca furaj pentru caii de posta.”
William Wilkinson, consulul britanic la Bucuresti in anul 1920, detesta capitala in care fusese numit: Bucurestiul este un oras intins si murdar continand 80.000 de locuitori, trei sute saizeci si sase de biserici, douazeci de manastiri si treizeci de hanuri sau caravanseraiuri mari.” Cel mai mult ii displaceau bucurestenii: Barbatul, capodopera naturii, este aici posac si greoi: slab de inger, fara forta de spirit si tradand o aversiune inascuta fata de munca si de efortul intelectual.”
Nici pentru boieri nu avea cuvinte mai bune: Considera mai prejos de demnitatea lor sa-si foloseasca picioarele si lasa gloatei vulgara indeletnicire a mersului. Cei care nu au posturi guvernamentale isi petrec timpul liber in lenevie absoluta sau vizitandu-se reciproc ca sa omoare timpul.”
Cu doamnele era ceva mai ingaduitor: Se imbraca in stil european, dar combina moda cu ostentatia orientala si cu prisos de podoabe. In general, nu prea sunt frumoase, dar compenseaza aceasta deficienta printr-o mare doza de gratie fireasca si de umoare agreabila si printr-o silueta net conturata.”
Dezaproba si laxitatea moravurilor: In obisnuita stare de lipsa de activitate, urmare a aversiunii fata de orice ocupatie serioasa fara legatura imediata cu interesul personal, ambele sece, bucurandu-se de cea mai deplina liberate a legaturilor amoroase sunt lesne atrase spre relatii clandestine: fidelitatea conjugala a ramas strict nominala.”
Depravarea cercurilor cu care intrau in contact vizitatorii din departari este mentionata in foarte multe dintre insemnarile lor. Daca stam insa sa ne gandim, si astazi clientii straini ai marilor hoteluri ar putea sa extrapoleze la intreaga societate moravurile usoare ale gratioaselor demoazele care isi ofera serviciile prin baruri si holuri.
Cu o suta de ani mai devreme, Edmund Chisholm, care ajunsese la Bucuresti venind din Constantinopol, fusese primit la 24 aprilie 1702 de Constantin Brancoveanu, print cu un fel de a fi amabil, bland si curtenitor”.
Domnitorul il intampinase in capul scarilor unui palat cu adevarat nobil si magnific”. Numai ca, avea sa-si noteze in jurnalul sau de voiaj, Bucurestiul este un oras mare si rasfirat de o factura foarte aparte, cu periferii foarte mizere formate din case bagate in mare parte sub pamant ca pivnitele noastre si acoperite cu paie sau cu coaje de copac.
Cele mai bune case sunt in apropierea Palatului Printului si sunt acoperite cu placute frumoase de lemn, au ziduri din piatra solida, iar curtile si gradinile sunt totdeauna foarte intinse si imprejmuite cu trunchiuri de stejar asezate cat mai aproape unul de altul.”
Francezul Anatole de Demidov care a trecut prin Bucuresti in 1837 a descris aspectul orasului cam in acelasi fel: Casele sunt in cea mai mare parte abia cu putin mai bune decat niste soproane de lemn putred, printre ele putand fi vazute si edificii cu cele mai pretioase stiluri de arhitectura.” In schimb, i-a placut grozav petrecerea la care a fost invitat: Nu cunosc nici un oras din Europa in care sa poti gasi o societate mai placuta sau in care sa domneasca o atmosfera mai destinsa imbinata cu o buna dispozitie mai fermecatoare.
Acest bal splendid a tinut pana noaptea tarziu si era o priveliste agreabila sa-l vezi pe stapanul casei aga Philipescu, in amplul lui vestmant boieresc, cu chipul fin incadrat de o barba alba lunga si matasoasa, inconjurat de un roi de femei tinere si frumoase ale caror voaluri si panglici, cozi lungi si figuri incantatoare se potriveau atat de bine cu fizionomia blanda a nobilului batran.”
Ciulind urechile si la zgomotele din afara salilor de bal, James Noyes a cunoscut in 1858 un Bucuresti rasunand de neincetatul concert al sporturilor, al serbarilor, al nechezatului cailor, al urletelor cainilor si al plansetelor robilor.”
In 1864, W. Beatty-Kingston era indignat de imoralitatea sociala ajunsa la apogeu nu numai in clasele mai de sus, ci in toate straturile”. In anii care aveau sa vina, pana la primul razboi mondial si dupa incheierea lui, poleiala si beteala straluceau din ce in ce mai tare. In 1878, James Ozanne a vazut la sosea, vehicule de toate categoriile pe doua sau trei randuri… o exhibare de catifele, satinuri si dantele cum nu se mai poate intalni niciunde…Trecem pe langa o pereche de cai de rasa unguresti si pe langa un superb armasar arab calarit de o frumusete din Moldova…”
Acelasi tip de parada avea sa le ia ochii si unor vizitatori din 1924. Dudley Heathcote constata ironic ca rosul de pe vestmintele femeilor si ale ofiterilor ar fi suficient pentru a inrosi Marea Neagra”, iar Emil Hoppe descoperea o buna dispozitie pe care n-o gasesti la Londra si nici macar la Paris. Calaretii sunt cu totii foarte galanti si afabili; doamnele sclipesc ca niste pietre pretioase; frumuseti lascive stau tolanite in trasurile lor si urmaresc scena printre gene.”
Revine din ce in ce mai insistent tema libertinajului. Pentru Bernard Newman, Calea Victoriei ajunsese in 1935, una dintre cele mai deocheate strazi din Europa”, dar William Curtis scrisese inca din 1911: Oameni cu experienta sustin ca Bucurestiul este un oras inca si mai stricat decat Budapesta, ceea ce spune foarte mult.”
Pe Sir Steve Runciman care a fost la Bucuresti in 1934, cu mult inainte de a-si publica studiul de referinta despre Cruciade, l-a socat faptul ca era uneori greu sa-ti amintesti cine era casatorit cu cine. Imi amintesc cat de impresionat am fost cand am intalnit o Printesa Soutzo, care, mi -a spus, avea 19 ani si era deja la al treilea sot. Avea oja verde pe unghiile de la picioare, nu mai vazusem niciodata asa ceva.”
Alan Ogden a indragit totusi Bucurestiul si de aceea a cautat si a si gasit un citat care sa descrie ceea ce ii place lui si anume tot ce aminteste de orasul antebelic, cu bogata lui zestre de arhitectura a anilor ’30”. Iata citatul: A fost un oras pe care contemporanii il alintau cu numele de «Micul Paris». Era cel mai mare, cel mai frumos, cel mai modern, cel mai civilizat oras din sud-estul Europei. Vazandu-l, vizitatorii din Balcani aveau sentimentul ca se bucura de privilegiul de a intra in contact cu viata din Europa Occidentala.
O vizita la Bucuresti echivala, pentru cei din deceniul al patrulea, cu un voiaj la Paris.” Splendid! Numai ca… numai ca… in subsolul paginii scrie, e drept cu litere mici, dar alb pe negru, ca aceste randuri au fost extrase din cartea Bucuresti, anii ’30”, publicata in 1995 de Aristide Stefanescu (caruia ii cer scuze pentru distorsionarile provenind din retraducere).
Asa dar, este punctul de vedere al unui roman. Multumesc, asa stiam si eu. Unde sunt insa marturiile, declaratiile in acelasi sens ale unor straini? Desi a cercetat sute de carti, autorul n-a reusit sa descopere nici una convenabila. Invitata in calitate de reprezentanta a cluburilor romanesti la congresele anuale din 2001 si 2002 ale Districtului Kiwanis France-Monaco, am explicat catorva sute de francezi, atat la Besançon cat si la Tours, ca Bucurestiul obisnuia sa-si spuna Micul Paris, desi Parisul n-a fost numit niciodata Marele Bucuresti si ca Romania privea Franta ca pe sora ei mai mare, desi Franta nici nu stia ca are o sora mai mica.
S-au amuzat, dar i-a interesat sa afle ca in liceele romanesti se faceau in mod obligatoriu opt ani de franceza, ca bacalaureatul romanesc era recunoscut in Franta, ca foarte multi romani, de la pasoptisti incoace, au studiat in universitatile franceze, ba chiar ca Romania este membra a francofoniei.
Cu alte cuvinte, ca romanii sunt si altceva decat cersetorii, prostituatele si hotii de buzunare care i-au napadit in ultimii ani si de care nu mai stiu cum sa scape. Degeaba stim noi, aici, ca acei indezirabili nu sunt reprezentativi pentru Romania. Puterea noastra de a-i convinge pe altii ca suntem altfel decat isi inchipuie e minima.
Ca sa nu ne imbatam cu apa rece, amagindu-ne ca suntem admirati, doriti, ba chiar invidiati pentru ceea ce credem noi ca suntem, pentru ceea ce credem noi ca avem, pentru ceea ce credem noi ca meritam, ca sa stim exact cum stam cu imaginea”, e bine sa ne privim din cand si cu ochii altora.
Autor Felicia Antip
Lasă un răspuns