Acordând puţină atenţie pretinselor obiceiuri ale animalelor, aflăm multe despre om… Simbol al geloziei, cucul este în mare măsură un simbol al lenei, datorită faptului că el face ouă în casa altuia şi pentru că-l bănuim incapabil să-şi facă singur cuib (nu se spune: „leneş ca un cuc”?). Totuşi, în mitologia greco-romană, amintesc Louis Sechan şi Pierre Leveque (Les Grandes Divinites de Grece, 1966), nu sub înfăţişarea lui, Zeus a sedus-o pe Hera „zburând spre ea, ghemuindu-se la sânul ei”? Cucul are, pe lângă toate celelalte, privilegiul de a anunţa venirea primăverii. (Ca şi rândunelele, cu condiţia să fie multe.) La aceasta se adaugă, spune Gwen Le Scotizec, o altă credinţă, care există încă în memoria colectivă:
„Tradiţia spune, într-adevăr, că, dacă ai bani la tine, în momentul în care se aude cucul prima oară primăvara, vei avea bani tot anul.”
Alţii adaugă că, dacă nu ai bani, acesta este semn prevestitor de certuri; dacă eşti nemâncat, vei muri ruinat; dacă te afli în tufiş, dureri de burtă te aşteaptă… Cât despre tinerele bretone şi drăguţele finlandeze, ele numără de câte ori cântă pasărea ca să ştie câţi ani mai au până la măritiş. Altă tradiţie din provincia italiană Sassari: cucul este întrebat când se va opri orologiul fatidic al destinului. Dar, mai înainte, trebuie să i se adreseze aceste cuvinte: Cuccu di beddi annicuccu di beddi di’cant’ anni aggiu a vista a muri. Auzind vocea care cântă acest refren, pasărea se opreşte din cântat. De cum reîncepe, începe numărătoarea de „cucu”. Fiecare înseamnă un an de viaţă. De altfel, cucul împarte această facultate divinatorie cu ciocârlia. Nu este vorba despre ciocârlia mare, cu pene de un brun mai mult sau mai puţin închis din Europa de Sud, ci despre o pasăre albă despre care se spunea în Evul Mediu că vine de la Ierusalim. Se aduce ciocârlia cu degete scurte la căpătâiul bolnavilor. Când ea îşi îndreaptă ciocul spre bolnav, acesta trebuie să-şi recapete sănătatea, fiindcă pasărea a atras asupra-i tot răul. Dacă ea se îndepărtează, bolnavul este condamnat.
Am greşi dacă am ignora o lume adesea încărcată de angoasă. Un animal constituie dovada vie a acestui fapt: este vorba de caracatiţă, căreia imaginaţia omenească i-a multiplicat tentaculele şi i-a mărit dimensiunile, încât a făcut din ea un monstru. Poveştile marinăreşti abundă în întâlniri cu caracatiţe gigantice. După legendele scandinave (dar şi Pliniu, Elien, Aldovrandi, Olaus Magnus au relatat „fapte” asemănătoare), monstrul are obiceiul să vină la suprafaţa apei pentru o digestie mai uşoară şi rămâne aşa nemişcat uneori luni întregi, astfel încât spatele lui acoperit cu alge şi cochilii seamănă cu o insula; e atât de mare, încât „un regiment ar putea să facă manevre pe el”…
Ariciul este amestecat – Dumnezeu ştie de ce – în tot ce are legătură cu fecunditatea. Astfel, tânăra femeie care, din neatenţie, pune piciorul pe micul mamifer insectivor, rămâne însărcinată. Cât despre vacă, ea nu va făta, dacă vreun arici asistă, în Creuse, la eveniment. Din cauza obiceiului care i se atribuie de a se rostogoli, cu toţi ţepii ridicaţi, peste fructele căzute, sau pe care el le face să cadă din copac pentru a-şi aproviziona bine cămara, este întâlnit frecvent, în iconografia medievală, ca alegorie a lăcomiei şi zgârceniei. Bestiarul devine miraculos. Păgân, când măgarul atrage atenţia în Evul Mediu prin cunoştinţele sale de … astronomie! În fiecare an, la 25 martie, el rage de douăsprezece ori noaptea şi de douăsprezece ori ziua, vestind astfel lumii echinocţiul. Creştin, când în noaptea de Crăciun, exact în timpul slujbei de la miezul nopţii, pe când nici unul dintre vrednicii enoriaşi de la ţară n-ar îndrăzni să lipsească din biserică, Dumnezeu dă vitelor mari de la fermă, în special boilor, darul vorbirii. Fără îndoială că îşi povestesc ce i s-a întâmplat semenului lor, cel din iesle, când acesta, în tovărăşia asinului, a avut fericirea să-l încălzească pe Copilul-Dumnezeu cu răsuflarea sa…
Cât despre cinocefali, ei au alte reacţii la activul lor. Pentru vechii egipteni, aceste maimuţe mari (babuinii) au un rol sacru. Devotate soarelui, ele ajută, prin strigătele lor, astrul să iasă din noapte, adresându-i prima rugăciune în zori. La sfârşitul secolului al XVI-lea, Giambattista de la Porta nu reia, totuşi, acest mit cosmogonic. Într-un anume fel, el îl inversează şi face din acest animal un sectant al astrului lunar. Tot aşa cum atribuim cu plăcere animalelor sentimente omeneşti şi chiar supraomeneşti, conferim unora dintre cele mai micî o forţă herculeană, disproporţionată cu mărimea lor. Este cazul şarpelui orb, care în Auvergne trece drept redutabil.
„Dacă n-ar fi orb, se spune, el ar doborî un om de pe cal.”
La fel stau lucrurile şi cu remora care este numai un modest peşte marin, de vreo 40 de centimetri. El are pe cap un disc ce formează o ventuză, fapt ce-i permite să fie transportat de alţi peşti, de cetacee şi, uneori, de vapoare. Or, după modelul dreţei, care are reputaţia că potoleşte zburdălnicia tăuraşilor, remora ar fi şi ea în stare să încetinească sau chiar să oprească vapoarele cele mai rapide şi mai mari… Dreţele sunt plante cu flori galbene care cresc în locuri umede… Dar asta nu contează! Microcosmosul, care este orice individ, fiind o replică în mic a macrocosmosului, permite trecerea, fără jenă, de la un regn la altul şi amestecarea speciilor. Din şarpe, cum era la antici (Cleopatra a fost muşcată de unul din ei în timp ce mânca smochine), aspida devine în Evul Mediu o reptilă cu capul mare; uneori, chiar un patruped cu labe de şopârlă şi coadă de şarpe. El detesta muzica şi vocile îmblânzitorilor, care au hotărât să-l supună. „De aceea, el îşi astupă una dintre urechi cu capătul cozii, în timp ce pe cealaltă o freacă de pământ, până o umple cu noroi” (Jean Vartier)…
<< Partea 2 >>
Lasă un răspuns