Plantele medicinale şi modul lor de folosire

După cum am precizat anterior, plantele medicinale îşi datorează activitatea terapeutică unor substanţe chimice denumite principii active, în majoritatea lor, de natură organică, toate biosintetizate de celula vegetală. De asemenea am mai precizat că principiile active au o structură chimică foarte diferită ceea ce explică şi acţinile lor medicamentoase multiple. Tot datorită acestor structuri, principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice şi chimice de care trebuie să ţinem seama atunci când preparăm un medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte să se asigure extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte să nu aibe loc o alterare a lor în timpul extragerii, fie din cauza lichidului olosit, fie din cauza temperaturii la care se lucrează, alterare care produce scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.

În general, plantele medicinale, sau mai precis organele de plante medicinale, se folosesc  fie singure, fie în amestec de plante, sau părţi de plante asociate în diferite proporţii pentru a obţine un efect terapeutic. Amestecurile de plante medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale numite şi specii (Species).

Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi cele pe bază de substanţe chimice pure, de sinteză şi naturale, sunt destinate  fie “uzului intern”, adică administrate pe cale bucală, fie “uzului extern”, adică aplicate pe părţile externe ale corpului uman.

Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plantele medicinale destinate uzului intern sunt: infuzia, decoctul, maceratul, vinurile medicinale (7 retete de vinuri din plante medicinale) şi pulberea, iar pentru uzul extern: oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile.

Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate constituie forme de extracţie, mai mult sau mai puţin selectivă, a pricipiilor active din materia primă vegetală, cu ajutorul, după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori a uleiului de floarea soarelui sau al altui ulei vegetal.

Infuzia

Este forma cea mai frecventă de folosire în condiţii casnice a unor organe de plante medicinale. În general se foloseşte această formă ori de câte ori  trebuie obţinute principiile active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele şi părţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu solubile la rece. În acest scop produsul vegetal , adus într-un grad de mărunţire corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit sau de porţelan cu 3 părţi de apă şi se lasă în repaus 5 minute; după acea se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se acoperă vasul cu cu un capac şi se lasă să stea astfel aproximatix 30 de minute, agitând   din când în când. După scurgerea acestui timp, când infuzia are temperatura de 40 ° se filtrează prin pânză sau tifon, cel mai recomandabil, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare putere de reţinere a diverselor ţsuturi vegetale, reziduul se stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se completează soluţia extrativă la volumul necesar- adică indicat iniţial- şi se îndulceşte cu miere de albine. În cazul când infuzia este destinată unui bolnav de diabet sau cu deranjamente stomacale însoţite de diaree, îndulcirea se va face cu zaharină.

Decocţia

Este operaţia de extracţie  care se realizează prin fierberea produsului vegetal mărunţit cu solventul necesar, obişnuit apă, lichidul obţinut fiind denumit decoct, iar popular fiertură. Decocţia constă în tratarea produsului vegetal mărunţit într-un vas de metal smălţuit, cu cantitatea de apă necesară şi fierberea de 15-30 de minute. Fierberea timp de 15 minute se aplică în cazul părţilor aeriene (herba) şi a organelor de plantă care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul rădăcinilor , scoarţelor şi rizomilor. Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce  şi se completează cu apa de spălare la volumul indicat în reţetă.

În mod obişnuit atât infuzia, cât şi decoctul preparat în casă mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ceaiuri.

Maceratul

Este soluţia extractivă obşinută prin operaţia denumită maceraţie sau plămădeală, folosind ca lichid de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet. Această operaţie se efectuează , de la caz la caz atât la rece, cât şi la cald. Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunţit cu cantitatea necesară de solvent rece sau cald, menţinerea în contact timpul necesar  şi apoi separarea soluţiei extractive de reziduu prin filtrare.

Macerarea la rece cu ajutorul apei este operaţia cea mai frecvent utilizată în condiţiile casnice; ea constă în tratarea produsului vegetal cu cantitatea de apă prescrisă, fiind recomandabil să se folosească  apă proaspăt fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp determinat la temperatura camerei (15-25 °). Deşi de multe ori se recomandă ca timpul de extracţie să fie de 30-60 minute, totuşi se consideră că numai folosirea  unui timp de extracţie de 3-6 ore asigură o extracţie practic totală a principiului activ; şi într-un caz şi în altul se agită din când în când. Soluţia extrasă se filtrează, reziduul  se spală tot cu apă proaspăt fiartă şi răcită ş se completează la volumul indicat.

Macerarea la rece se utilizează în cazul plantelor medicinale ale căror principii active se dizolvă în apă la temperatura camerei 15-25° şi se alterează la temperaturi mai ridicate; se aplică cu predilecţie la organele de specii vegetale care conţin mucilagii cum sunt frunzele şi rădăcinile de nalbă, seminţele de in, etc. Soluţiile extractive obţinute prin macerarea la rece. dar folosind ca solvent alcoolul de diferite concentraţii sunt denumite tincturi; de regulă aceste forme se prepară în farmacie şi de către industria chimico-farmaceutică.

Maceraţia la cald, denumită digerare, cât şi digestie, se realizează cu solventul încălzit la 40-60° , în general la o temperatură inferioară aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în acest caz sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul.

Maceraţia la cald este o operaţie folosită din timpurile îndepărtate de către strămoşii noştri pentru preparat maceratul sau mai precis spus ileiul de muşeţel şi uleiul de sunătoare. Deşi aceste forme de medicamentoase nu mai sunt folosite în terapia ştiinţifică, totuşi poporul le prepară şi utilizaeză pe scară mai mult sau mai puţin largă.

Tehnica folosită este următoarea:  aproximativ 20-20 de grame de produs vegetal mărunţitbse amestecă cu aceaşi cantitate de alcool concntrat, după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea soarelui , iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă fierbinte, agitând din când în când. Se lasă totul în repaus 2-3 zile , apoi se strecoară printr-o pânză, storcându-se reziduul: lichidul obţinut se lasă în repaus 24 de ore  şi în final se refiltrează prin tifon, produsul rezultat putându-se acum folosi în scop medicinal.Este indicat ca uleiurile medicinale să fie conservate în sticle colorate şi de capacitate mică, la rece.

Se recomandă ca atât infuzia, decoctul cât şi maceratul la rece să se prepare numai în cantitatea necesară pentru 24 de ore şi să fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai îndelungată favorizează dezvoltarea microorganismelor, care prin sistemele lor enzimatice degradează, deci inactivează principiile active.Pe de altă parte soluţiile extractive alterate pot provoca deranjamente stomacale serioase, atunci când sunt destinate uzului intern.

Mai mult, se recomandă ca părţile de plante sau produs vegetal , să fie în prealabil bine spălate cu apă , operaţiune ce trebuie efectuată cu rapiditate pentru a îndepărta pământul, nisipul şi alte impurităţi, unele hidrosolubile.

Vinurile medicinale

Sunt forme medicamentoase folosite foarte mult în trecut de poporul nostru, utilizate chiar şi în prezent. În condiţii casnice ele se prepară prin macerare la rece, timp de 7-8 zile a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin de calitate superioară, utilizând aproximativ un litru de vin pentru 30-50 g de produs şi agitând din când în când; se filtrează, se stoarce reziduul iar lichidul rezultat se lasă să se sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se refiltrează şi se completează cu vin până la 1 litru; uneori se îndulceşte cu aproximativ 50 g de zahăr.

Pulberile

Numeroase produse vegetale, în special frunzele, părţile aeriene, scoarţele şi uneori părţile subterane se administrează sub formă de pulbere. În cazul frunzelor şi a părţilor aeriene , operaţiunea este realizabilă şi în casă, în schimb este mai greu de realizat în cazul părţilor subterane, motiv pentru care se recomandă să fie procurate de la farmacii.

Oţeturile medicale

Se prepară prin aceaşi metodă ca şi vinurile medicinale, folosind însă solvent de extracţie oţetul de vin. Pentru obţinerea acestor forme se iau 5-10 g de produs vegetal mărunţit şi 100ml de oţet de vin, iar tehnica de lucru este aceeaşi ca şi în cazul vinurilor medicinale.

Cataplasmele

Numite popular prişniţe şi oblojeli, sunt preparate de consistenţă moale  care se obţin din plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu apă până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de pânză fină pentru a putea fi aplicată şi ridicată uşor de pe partea bolnavă. Cataplasma nu trebuie să fie nici prea consistentă, nici prea fluidă şi nici să depăşească prin suprafaţa ei locul bolnav.

Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se recomandă să se prepare  mai întâi noua cataplasmă , apoi să se ridice cea veche pentru a fi înlocuită cu cea nouă, atfel încât să nu se răcească locul. Dintre cataplasmele cele mai des folosite – cataplasma de făină de in, cunoscută şi sub denumirea de cataplasmă emolientă, şi cataplasma de făină de muştar.

Băile medicinale

Constituie o altă formă de folosire pentru uz extern a plantelor şi se obţin prin introducerea în apă fierbinte în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g pentru o baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se poate folosi direct infuzia sau decoctul care se toarnă direct în apa de baie adusă la temperatura ce o pote suporta corpul omenesc.

Dintre băile medicinale cele mai frecvent utilizate amintim baia de făină de muştar , în care se introduc picioarele şi care necesită 100-125 g de făină de muştar pentru o baie.

Inhalaţiile

Sunt o formă medicamentoasă foarte des folosită în terapia tradiţională, utilizându-se în acest scop unele specii de plante cera conţin uleiuri volatile. Inhalaţiile se pregătesc  astfel: produsul vegetal mărunţit se pune îtr-un vas smălţuit peste care se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în contact cu planta aromatică antrenează sub formă de picături fine- uleiul volatil- care sunt inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită activitatea lui medicamentoasă.

Posibilitatea de apreciere a cantităţii de produs vegetal şi a volumului de solvent necesare efectuarii unei forme medicamentoase în casă

Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire, este necesar să se respecte cantităţile  de produs vegetal şi de solvent indicate.

Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingură de supă:
5-7 g de rădăcini, tuberi şi rizomi;
2-3 g de frunze;
3-4 g de flori;
4-5 g de iarbă (parte aeriană);
5-6 g de fructe;
8-10 g de seminţe.

În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs vegetal adus într-un grad de mărunţire înaintată şi 0,5- 1 g de pulbere de diverse organe luate pe un vârf de cuţit.

Mijlocul cel mai indicat de apreciere a volumului de solvent  (apă, alcool, vin şi oţet) îl constituie cana, paharul sau ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid.

Mie mi-au fost de utile aceste informaţii de acea le-am şi scris, este posibil s mai existe pe internet, sunt informaţii din aceaşi care pe care am menţionat-o la articolu precedent.

P.S: Ceaiul nu se bea cu zahăr sau cu lămâie (e ca şi cum am bea ceai de lămâie), deoarece astfel se diminuează efectele plantelor . De preferat să se folosească mierea de albine, dacă nu poate fi concumat simplu.