9 plante medicinale, 9 ierburi de leac, 9 ierburi uitate, toate se pot aduna în aceste zile de vară. Din poieni, zăvoaie sau de pe marginea drumurilor, buruienile medicinale sunt înflorite, numai bune pentru a fi uscate şi păstrate pentru a fi utilizate pentru sanatate si frumusete, în tratamente uşoare sau împotriva inflamaţiilor vremii reci care va urma. Sa vedem totusi cate tipuri de ierburi de leac ne pune natura la dispozitie.
CUPRINSUL ARTICOLULUI
Iarba de şoaldină – Lat. Sedum Acre
In popor se mai numeste buruiana de trânji, coada-cocosului, ghețișoare, iarba-ciutei, iarbă-grasă, iarba tutunului, iarba-urechii, oloică, șărpăriță, șoldină, trânjen, verzișoară. Face parte din familia Crassulaceae.
Poate fi întâlnită pe pajişti şi locuri nisipoase. Preparatele din iarbă de şoaldină scad febra şi diminuează durerile. De asemenea planta are proprietăţi diuretice. Este utilizată mai ales sub formă de infuzie. În cosmetică iarba de soaldina este folosită pentru tratarea acneei prin aplicarea plantei sfărâmate direct pe faţă sub formă de mască.
In trecut, iarba de soaldina a fost folosita in tratarea reumatismului, a bolilor renale, muscaturilor de sarpe si a ranilor.
Iarba de urechi – Lat. Sedum Maximum
In popor se mai numeste barba lupului, crucea pamantului, dragostea, drăgostiță, ghețărică, iarba zmeului, iarba urechii, iarba grasa de urechi, oroisă, oloiș, urechelniță, verzișoară.
Planta este cunoscuta din timpuri stravechi. A fost folosita in scopuri medicinale. Seva frunzelor se storcea in urechi contra durerilor. Cu planta fiarta se faceau cataplasme contra durerilor de picioare. Se mai folosea in caz de pocitură (congestie cerebrala, paralizie, epilepsie) si la trânji (hemoroizi). Fetele se spalau cu decoctul plantei pe cap ca sa le creasca parul lung si frumos.
Plantei i se atribuie proprietati antiinflamatorii, cicatrizante. Diminueaza, si in cele din urma, inlatura inflamatiile. Grăbeste vindecarea ranilor si arsurilor prin accelerarea procesului de epitelizare. Intra in prepararea unor unguente. Partile aeriene ale plantei se recolteaza la nevoie si se folosesc proaspete.
Ierburi de leac uitate – Iarba grasă – Lat. Portulaca Oleracea
In popor i se mai spune buruiana grasa, dragoste, floare de piatra, grașiță, iarbă de gradina, iarba porcilor, iarba tunului, pita porcului, porcin, troscot gras, urechelnita. Face parte din Fam Portulacaceae.
Este răspândită peste tot. Planta ajută la coagularea sângelui. Este emolientă şi depurativă, însă are şi proprietatea de a elimina viermii intestinali. Portulaca este şi antiscorbutică. Este utilizată în tratamentul cistitei, a litiazei renale, inflamaţiilor digestive sau constipaţiei, hemoragiilor, inflamatiilor gingiilor.
Iarba grasă este un bun antiinflamator, având recomandări în tratarea inflamaţiilor căilor respiratorii. Datorită mineralelor pe care le conţine planta este utilizată şi în tratamentul scorbutului.
Frunzele tinere de portulaca se folosesc la prepararea salatelor si a ciorbelor. Contin mucilagii, vitamine din grupul B, vitamina C, saruri minerale, etc. In Oltenia si Muntenia era folosita la ciorbe, iar in Dobrogea, la umplutura pentru placinte, alaturi de stevie si urzica. Planta se pastreaza peste iarna cu sare si cu otet.
In unele zone se prepara o mancarica foarte gustoasa cu frunze de iarba grasa. Se taie in bucati 200 g de tulpini cu frunze si se oparesc. Se taie marunt o ceapa si un catel de usturoi si se inabuse in 15 g de unt. Se adauga apoi 10 g pasta de tomate, 3 g faina alba si 20 ml vin alb. Sosul obtinut se adauga peste verdeata oparita, se da in clocot si se sareaza dupa gust.
Partile aeriene ale plantei sunt folosite proaspete. Pentru iarna se culeg in timpul infloritului.
Iarba grasa face parte din categoria cu ierburi de leac uitate deoarece foarte putini sunt cei care o mai folosesc in preparatele culinare.
Iarba mare – Lat. Inula Helenium
Este o plantă care are proprietatea de a fi un adevărat reconstituent – ajută la refacerea ţesuturilor pielii. Având un conţinut important de mucilagii, minerale şi vitamine, este importantă în refacerea pielii în urma rănilor, fiind utilizată sub formă de infuzie, cel mai adesea în amestec cu plante cu efect puternic cicatrizant.
În cosmetică se foloseşte deoarece rădăcina conţine ulei volatil şi alte substanţe cu proprietăţi antibiotice. Utilizată sub formă de decoct, ajută la cicatrizarea semnelor pe care le lasă acneea, porii dilataţi şi vărsatul de vânt. Pentru tenurile cu iritaţii se pun pe locurile afectate comprese reci cu decoct, obţinut din 200 ml apă şi o lingură pulbere de rădăcină, fiert până ajunge lichidul la jumătate.
Radacina de iarba mare este folosita in terapeutica medicala umana in reumatism, guta, tuse convulsiva, bronsita, dischinezie biliara, litiaza biliara, litiaza renala, helmintoza, sedativ. Se recolteaza toamna, din septembrie si pana in noiembrie.
Iarba neagră – Lat. Calluna Vulgaris
Este un arbust târâtor întâlnit mai ales în regiunile deluroase şi muntoase. De la acest arbust sunt utilizate părţile aeriene care au proprietatea de a fi astringente şi antiseptice ale căilor urinare. Conţinutul de flavonide provoacă vasodilataţie renală, mărind diureza. O altă substanţă conţinută în această plantă acţionează ca dezinfectant şi antiinflamator renal.
Partea inflorita este utilizata pentru tratarea inflamatiilor laringo-faringiene, tusei, reumatismului, litiazei renale si anuriei, fiind un aliat pretios in vindecarea cistitelor cu piuire, in colibaciloze, uretrite, cistopielite, cistite cronice, cistite in afectiuni prostatice si in toate formele inflamatorii ale cailor urinare. Infuzia de frunze de iarba neagra se foloseste in catar vezical.
Planta este recomandata in celulita, obezitate si in curele de slabire.
Iarba roşie – Lat. Polygonum Persicaria
Poate fi culeasă din locuri mlăştinoase, la marginea apelor curgătoare. Este una dintre plantele medicinale căreia nu i se cunosc încă toate substanţele conţinute. Este utilizată sub formă de ceaiuri sau pulbere ca astringent, antihemoragic, vulnerar, diuretic, antiscorbutic, în curăţirea rănilor si pentru evitarea gangrenarii lor.
Stramosii nostrii puneau frunzele de iarba rosie intre degetele picioarelor contra oparelilor. Sucul din planta pisata se storcea pe rani, pentru a le grabi vindecarea.
Partile aeriene ale plantei se recolteaza in timpul infloritului.
Ierburi de leac – Iarba şarpelui – Lat. Echium Vulgare
Este o plantă care creşte spontan în locuri virane şi fâneţe, are flori albastre şi frunze verzi cu perişori. Această iarbă de leac nu poate fi cultivată şi o găsim numai în zone nepoluate sau cu poluare foarte mică. De la iarba şarpelui se recoltează părţile aeriene înflorite, pe timp frumos şi se usucă la umbră.
Principiile active ale plantelor sunt consolidina, rezine, mucilagiile, acidul tanic, sărurile de potasiu şi calciu. Datorită acestor substanţe, iarba şarpelui are proprietăţi calmante, antiseptice, sudorifice, emoliente şi cicatrizante, fiind utilizată în medicina umană cultă şi empirică.
În medicina umană, infuzia de iarba şarpelui este folosită mai ales în diaree şi dizenterie, dar poate fi utilizată şi în anemii. De asemenea, iarba şarpelui este şi un depurativ foarte puternic, stimulează lactaţia, reglează atonia intestinală şi tensiunea arterială.
Iarba Sfantului Ioan – Lat. Salvia Sclarea
Salvia Sclarea este o planta erbacee bienala, uneori perena, puternic mirositoare. Se gaseste cultivata in gradini, iar natural in zona spontana rara, in stepele din sudul tarii, pe locuri uscate, pietroase. Se mai numeste șerlai, șerlaie.
Partile aeriene ale plantei au utilizare terapeutica in medicina populara. Principiile active au actiune antispastica si anticatarala, antiinflamatoare, antiseptica, carminativa, usor sedativa, antitermica, coleretica, emanagoga (provoaca aparitia fluxului menstrual intarziat). Empiric, este utilizata de medicina populara pentru tratarea bronsitelor, dischineziilor biliare, balonarilor abdominale, diabetului zaharat, vaginitei atrofice, reumatismului, gingivitelor, aftozei bucale, amigdalitelor, ranilor, ulceratiilor pielii, pentru scaderea febrei, etc.
Se prepara o infuzie din 1 lingurita planta uscata si maruntita la o cana (200 ml) de apa clocotita. Se lasa 15-20 de minute, apoi se strecoara. Se consuma 3 cani pe zi.
Partile aeriene, inclusiv florile, se culeg in timpul infloritului in lunile iunie-iulie, pe timp frumos, intre orele 12-16, cand contin cantitatea maxima de ulei volatil. Inflorescentele se recolteaza cand caliciul florilor este usor ingalbenit. Exista mai multe varietati – cu flori albe, roz, in degrade.
Din inflorescente se extrage, prin distilare, uleiul volatil, intrebuintat la fabricarea parfumurilor si aromatizarea lichiorurilor, berii si vinurilor (planta se cultiva in acest scop). Sclerolul – alcool derpenic prezent in uleiul volatil – este folosit in parfumerie, fiind un bun fixator.
Iarba fiarelor – Lat. Vincetoxicum Hirundinaria
O regăsim prin păduri şi poieni sau zăvoaie, în livezi şi fâneţe. Principiile active conţinute în plantă au efecte diuretice şi diaforetice, fiind utilizată în homeopatie. Medicina populară utilizează iarba fiarelor în tratamentul hidroptiziei, afecţiuni cutanate, scrofulozei.
Extern este utilizată în tratarea rănilor, planta fiind aplicată direct pe bube, iar puful seminţelor pe tăieturi şi răni deschise. Durerile de picioare sunt tratate prin bai cu apa in care s-au fiert tulpinile florifere.
In trecut, pentru marirea diurezei, se bea un decot de radacina.
Sa avem grija de sanatatea noastra cu ceea ce ne-a oferit natura, cu toate aceste ierburi de leac, ierburi uitate…
Bibliografie despre ierburi de leac:
- Universul plantelor – prof. Dr. Constantin Parvu
Lasă un răspuns